Poezia apartine poemului “Plumb” tiparit in 1916. Se constituie ca o metafora ampla a fragilitatii.

Fiinta umana este amenintata vesnic de un univers ce ramane in afara cunoasterii. Fata de maniera romantica, simbolismul are o forta de negatie mult mai accentuata, eul poetic ajungand la abandonarea de sine prin ceea ce Rimbaud aprecia ca fiind “O dereglare a tuturor simturilor”.

Tonul poeziei Bacovie ne este aproape impersonalizat chiar daca discursul este rostit la persiana I. Critica de specialitate a vorbit despre o absenta a eului care se substituie pe sine.

Absenta aproape totala a figurilor de stil din aceasta poezie este semnificativa. Forta imagistica a cuvantului “Dispare” lasa locul unei tonalitati minore, in surdina ca intr-un ecou stingher, dar persistent.
In aceasta poezie in locul imaginii obsedate a plumbului apare obsesia pentru apa, a ploii dar in acelasi context al unei singuratati iremediabile.



Cele 4 catrene puncteaza sacadat zgomotul exaspetant al ploii care devine prin metafora “plans al materiei”. In universul Bacovian apa nu sugereaza viata ci este o stihie elementara. Aceasta se ingreuneaza, se intuneca, se adanceste, devine asadar materie.

Motivul ploii devine motivul plansului iar natura devine proiectia unei interioritati bolnave. In poezie ploaia cade halucinant iar omul se afla in locuinta lacustra, asadar in mijlocul intinderilor acviatice.Timpul isi pierde masura si asistam la o perpetuare nesfarsita a agresiunii naturii.
Din planul exterior textului alunecam catre lumea interioara, sufleteasca “Sunt singur si ma duce-un gand / Spre locuintele lacustre”.

Motivul simbolist al singuratatii se asociaza tacerii din jur care potenteaza halucinatia. Impresiile se aduna in secvente lirice ce au un accentuat caracter tactil. Poezia se dezvolta pe baza sinesteziilor deoarece fiinta inspaimantata are o acuitate sporita a perceptiilor si senzatiilor.

Dramatismul este accentuat de gandul care constientizeaza trairea in sens obsesiv, torturant. Poezia contine in ciuda notei impersonale si indici ai superioritatii.

Interesanta din acest punct de vedere este folosirea adverbului “parca”. Ea este o confesiune tulburatoare despre singuratate, tristete, nelinistea finite umane dincolo de timpul istoric. Imaginea podului neridicat trezeste spaima si sugereaza legatura inevitabila cu universul, culuarul prin care omul se lasa invadat de o lume exterioara adesea enigmatica si primejdioasa.Timpul este suspendat deoarece un destin comun arunca eul liric intr-o matrice existentiala ce apartine unui timp nedeterminat.
“Pilotii grei se prabusesc” inseamna anularea apararii si presupune invazia naturii in ipostaze malefice. Monotonia este sugerata de multitudinea gerunziilor cu fonetismul lor inchis si sumbru (plangand, plouand, asteptand). Aceste verbe implica si actiuni perpetue implicabile aflate intr-o vesnica desfasurare, o suferinta imensa umple tiparele deoarece omul tresare si asteapta zadarnic.

Tema omului primitiv alaturi de tendinta izolarii devin nesiguranta si nelinistea omului contemporan. Motivul central care organizeaza intregul text este cel al locuintei lacustre (refugiu, nevoie de protectie), acesta este strans asociat apei cu toate conotatiile mentionate: eroziune, greutate, invazie a necunoscutului, potop biblic, valuri ale istoriei si toate acestea convergand catre plans.

Dinu Flamand vorbeste la Bacovia despre intuitia tragica a neantului pe care Bacovia o restrange in toate reprezentarile viului.

Verbele sunt la timpul prezent, un prezent etern deoarece in universal Bacovian nu exista evolutie. Intreg edificiul liric surprinde ipostaza omului macerat de propria-i singuratate.