La Vorbitor - BAC 2019

comentarii literare BAC 2019

Tag: Marin Preda

ROMAN POSTBELIC REALIST – MOROMETII – MARIN PREDA

ROMAN POSTBELIC REALIST
MOROMETII
MARIN PREDA

Romanul “Morometii” apare in 1955 dupa o munca de documentare asidua de aproximativ un deceniu. Cel de-al doilea volum apare la diferenta de 12 ani.

Subiectul romanului respecta succesiunea clasica a momentelor carora le va acorda insa un spatiu disproportionat impus de evolutia personajelor si de natura conflictelor care iau forme diferite in functie de problematica abordata, sociala, familiala, etica, psihologica, politica.

Din punct de vedere compozitional in volumul 1 se desting trei secvente epice mari, fiecare cu o dominanta specifica. Prima secventa cuprinde aproape jumatate de volum si consemneaza evenimente petrecute de sambata seara cand Morometii se intorc de la prasila si pana duminica seara cand Paulina, fiica lui Tudor Balosu fuge cu Birica.

Cele mai importante evenimente care anunta evenimentele de mai tarziu privesc cina morometilor, foame de avere a lui Tudor Balosul si disensiunile din familia morometilor.



Timpul este motivul central al romanului cu prelungiri si in volumul al doilea in functie de care autorul gandeste intreaga strategie narativa. Preda porneste de la ideea ca intre timpul individual (reprezentat de destinul omenesc) si cel general (reprezentat de istorie) exista o deosebire importanta in sensul in care cel de-al doilea il include si chiar il domina. Primul timp este fragil, subiectiv, in timp ce al doilea este obiectiv, puternic, actionand ca o forta oarba ce anuleaza prin uniformizare datinile individului.

La inceputul romanului constatam ca timpul avea cu oamenii nesfarsita rabdare, viata se scurgea in satul din Campia Dunarii fara evenimente majore, intr-o armonie ce sugera traiul linistit al oamenilor si preocuparile de zi cu zi ale acestora. Acestui ritm lent al curgerii timpului ii corespunde si un ritm lent al naratiunii. Acum scriitorul apeleaza la tehnica detaliului, la consemnarea nuantelor, a gandurilor personajelor si in general a atmosferei din sat.

Timpul gramatical folosit este imperfectul vazut ca un timp al continuitatii, al duratei, al proiectiei in fabulos intr-o varsta mitica. Peste jumatate din primul volum vine sa argumenteze afirmatia de la inceputul romanului. O alta tehnica narativa utilizata fiind decupajul in virtutea caruia sunt selectate scene semnificative din viata familiei Moromete si a comunitatii in general (scena cinei, taierea salcamului, poiana lui Iacon).

Catre sfarsitul primului volum, cand evenimentele incep sa se precipite, naratorul trece la tehnica rezumatului condensand intamplarile, infatisanu-le succind, dat fiind faptul ca timpul nu mai are aceeasi rabdare.

Timpul in care traieste Moromete la inceputul romanului este unul benefic atat pentru el cat si pentru familia sa deoarece inseamna 14 pogoane de pamant, o gospodarie solida, notorietate in sat si in familie toate leganu-se de ideea de prosperitate odata cu volumul.

Concluzia care se desprinde este aceea ca omul nu se poate opune istoriei asa cum explicit afirmase Marin Preda in eseul “Iata taranul”.

Cateva secvente din roman devin embleme tipice pentru semnificatiile generale ale cartii. Prima de acest fel este scena cinei cu care se deschide romanul si care anticipeaza evolutia relatiilor din familie. Cina Morometilor nu e o simpla pagina descriptiva ci imaginea unui anumit tip de ordine, a unui cod moral stravechi. Morometii mananca la o masuta joasa ce poarta urmele vechi ale trecerii timpului pe care capul familiei nu dorise sa o schimbe din dorinta probabil inconstienta de a conserva un anumit timp, o anumita familie si chiar o anumita societate. Desi familia i se marise, Moromete nu vrea sa modifice cu nimic un statut a carei temeinicie o verificase de-a lungul anilor. In jurul mesei sunt organizati simbolic copiii din cea de-a doua casatorie, locul la masa reflectand pozitia si rolul in familie al fiecaruia: baietii cei mari din prima casatorie a lui Moromete stau catre poarta, gata oricand de plecare, semn al instrainarii fata de noua familie dar si al rivalitatii impotriva autoritatii paterne. Copiii din a doua casatorie Tita, Ilinca, Niculae stau in partea cealalta, in apropierea mamei si feriti de privirea aspra a tatalui. Singurul ce pare sa nu-si fi gasit locul este Niculae. Locul cel mai bun ii revine tatalui ce sta pe cel mai inalt prag al casei dominandu-i cu privirea pe ceilalti. Catrina este prinsa intre cele doua capete incercand sa impace dorintele propriilor copii cu nemultumirile celor mari intr-o incrancenare muta ce va lua la un moment dat forma revoltei.

Scena taierii salcamului inchide in sine un dramatism sacrificial comparabil cu moartea unui om.

Eugen Simion afirma ca salcamul in discutie este dublul vegetal al lui Moromete, destinul unuia este anticipat de catre destinul celuilalt. De altfel taierea copacului este proiectata pe un fundal vizual si auditiv care amplifica dimensiunile actului, undeva inainte de rasarit atunci cand femeile isi bocesc mortii in cimitir. Intr-o paranteza cu valoare explicativa autorul evoca momente din viata satului strans legate de existenta salcamului creand astfel o atmosfera menita a sublinia dezechilibrul si ruptura care se produce odata cu disparitia acestui reper: “toata lumea cunostea acest salcam”, “in fiecare iarna era aici o harmalaie…”, “salcamul era curatat in fiecare an de omizi”.

Printr-un proces discret de metamorfozare autorul transfera identitatea personajului in trupul salcamului care stajuia prin inaltimea sa si prin coroana sa stufoasa acea intreaga parte a satului.

Un alt factor al stabilitatii era reprezentat de intalnirile din poiana lui Iacon gandita de scriitor ca o adevarata inima a satului. Astfel vedem cum autoritatea si prestigiul lui Moromete depaseau familia exercitandu-se si in cadrul comunitatii rurale. Locul sau era printre oamenii inteligenti si respectabili ai satului.



In volumul al doilea sunt reluate multe dintre personajele primului volum carora li se urmareste in continuare destinul insa apar si multe personaje noi generate de momentul istoric la care se raporteaza textul. In centrul cartii nu se mai afla satul traditional in frunte cu figura exemplara a lui Ilie Moromete, ci o colectivitate noua cu o mentalitate necristalizata deocamdata, asadar lipsita de coerenta si perspectiva. Reforma agrara si colectivizarea fortata sunt miscari care incearca sa schimbe structurile de viata stravechi, sa oblige taranii sa-si uite locul in lume cat si propriile date identitare.

Conflictul dintre Ilie Moromete si fii sai trece in plan secund, tatal autoritar de alta data isi calca pe inima si merge la Bucuresti pentru a-i implora sa se intoarca acasa promitanu-le pamantul, casa, orice. Este refuzat de copii si parasit de sotie care se muta la fiica ei din prima casatorie.

Conflictul principal este unul de natura ideologica vizand contradictia dintre o mentalitate taraneasca, arhaica a taranului care isi administreaza singur pamantul si o mentalitate de tip idealist care uniformizeaza statutul social al oamenilor. Cu toate acestea, cel putin deocamdata nu le poate uniformiza si spiritul. Din acest punct de vedere Morometii devine o epopee a satului romanesc surprins intr-o perioada de criza a valorilor cu adevarat autentice.

Tehnica folosita acum va fi aceea a rezumatului, singurul pasaj mai coerent din punct de vedere epic vazand participarea lui Niculae ca activist de partid la o campanie de seceris in satul natal. Desi si-a refacut averea, Moromete nu mai are sensibilitatea de dinainte si incepe sa ia hotarari straine de fiinta lui: nu il mai lasa pe Niculae la scoala desi avea posibilitatea sa o faca, nu trece casa ori pamantul promis pe numele Catrinei, pleaca la Bucuresti dupa fii sai.

Mai ales aici, in volumul al doilea isi traieste singuratatea cu demnitate, cu intrebari obsedante despre mersul si scopul noii societati. Perspectiva relatarii este una auctoriala fiind folosita naratiunea la persoana a III-a iar moralitatea discursului vine din faptul ca uneori personajul principal preia rolul de narator utilizand stilul indirect liber ajungand astfel sa propuna perspective multiple asupra realitatii.

SCENA TĂIERII SALCÂMULUI ÎN OPERA “MOROMEȚII” DE MARIN PREDA

Datoriile la bancă, plata “foncierii” și traiul zilnic ai unei familii numeroase îl sufocă pe Ilie Moromete, care trebuie să se descurce cumva, fără să vândă din pământ. Ca să mai acopere din datorii, se hotărâse să-i vândă lui Tudor Bălosu salcâmul din curte, deși acesta “străjuia prin înălțimea și coroana lui stufoasă toasa partea aceea a satului“, ca simbol al trăiniciei și al stabilității satului. Scena este simbolică: pe fundalul bocetelor din cimitir, Ilie taie salcâmul și locul rămâne parcă gol.

Tăierea salcâmului reprezintă un episod important al romanului prin care se evidențiază declinul familiei Moromete, dar și a satului rămas parcă fără apărare: “..acum totul se făcuse mic. Grădina, caii, Moromete însuși, arătau bicisnici. Cerul deschis și câmpia năpădeau împrejurimile“.



Salcâmul tăiat era un membru al familiei Moromete, dar și un element reprezentativ pentru satul tradițional. Fiind un reper al satului, salcâmul lasă în urmă lui tradițiile și siguranța familiei țărănești.

Acest episod are loc într-o zi de duminică în zori, în timp ce femeile își plâng morții în cimitir.

Paralela făcută între cele două scene evidențiază prăbușirea satului tradițional și destrămarea familiei.