La Vorbitor

blog de la vorbitor

Tag: referate 2019

Modernism – Lucian Blaga -Paradis in destramare

Modernism
Lucian Blaga
Paradis in destramare

Echivaleaza cu o ampla metafora a instrainarii petului fata de conditia magica, in acelasi timp universul insasi devine un teritoriu pustiu lasat in afara mitului desacralizat.

Materia devine insasi oapca, sabia portarului ce era odata inaripat a fost redusa la un cotor de spada, un fel de dublu transparent al poetului care si-a pierdut harul si calea de acces catre adevarul ultim.

Serafimii au parul nins, ingerii putrezesc sub glie deoarece si sacrul este atins de semnele trecerii timpului. Greutatea aripilor coboara arhangelii spre adancul teluric. In fostul paradis se instaleaza frigul iar taina, minunea corolei de alta data inteleasa ca semn al paradisului coboara in trepte spre destramarea fiorului magic si a unitatii lumii.



Criticul Ion Pop califica acest “Paradis in destramare” drept un univers lepadat, o lume in care comunicarii cu fiinta i s-a substituit inchidera, e o lume vlaguita, parca lipsita de sevele vitale care animau creaturile si insusi sufletul poetic. Lumea e atinsa de o boala misterioasa ce nu mai are vechea geometrie sacra si nici macar o legatura simbolica cu vatra originara arhetipala, cu acel tipar al unui spatiu mitic secularizant.

Poetul configureaza o tristete metafizica traducand liric prin simboluri existentiale o stare de spaima secreta si disperare rece. Poezia poate fi aparent drept o lamentatie atingand o intensitate tragica, ar putea fi un tipat inabusit, surdinizat al fiintei umane amenintata de moarte.

Luminozitatii si transparentei vantului si zborului li se opune oricum o lume a conotatiilor negative: trecerea de la caldura la frig (ingeri zgribuling), de la plinatate la goliciune (ingerii goi), de la vibratia povestii la trupul secat, se incheie dramatic cu imaginea unui peisaj intreg ce intra in putrezire
“vai mie, vai tie,
paianjeni multi au umplut apa vie
odata vor putrezi si ingerii sub glie
tarana va seca povesti din trupul trist”.

NEOMODERNISM – LEOAICA TANARA, IUBIREA – NICHITA STANESCU

NEOMODERNISM
LEOAICA TANARA, IUBIREA
NICHITA STANESCU

In periodizarea poeziei contemporane, critica literara a stabilit trei etape distincte:
A. Realismul socialist (proletcultismul) 1948-1964 care a echivalat cu o abatere de la rolul si rostul poeziei deoarece ideologia socialista a impus teme si modalitati de expresie cu totul nepotrivite exprimarii artistice manifestandu-se slugarnic fata de partidul unic.
B. Neomodernismul poetic sau generatia 60′ (1960-1980) a constituit o revigorare a poeziei, o revenire a discursului liric la formele de expresie metaforice si la reflectiile filozofice. Poetii tineri ai vremii au innoit poezia si au mizat pe sintagme socante pentru cititor. Reprezentanti: Nichita Stanescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana.
C. Postmodernismul sau generatia 80′ s-a format in general in cadrul cenaclurilor universitare unde poetii au fost promovati de revistele studentesti. Ceea ce aduce nou literatura postmoderna este in special relatia artistului cu lumea, cuvinetle cheie fiind “poezie care coboara in strada” sau “o poezie a realului”. Ca modalitati compozitionale noua poezie apeleaza la citate, colaj, creandu-se astfel intertextualitatea. Reprezentant: Mircea Cartarescu, Simona Popescu.

-Leoaica tanara, iubirea-

Face parte din volumul “O viziune a sentimentelor” din 1964 in care Nichita Stanescu prin cuvantul poetic esential vizualizeaza iubirea ca sentiment sau ca stare exotica a eului poetic. A fost receptata drept o capodopera a liricii erotice romanesti individualizandu-se prin transparenta imaginilor, prin proiectia cosmica, prin originalitatea metaforelor dar si prin simetria compozitiei.

Tema o constituie consecintele pe care iubirea navalinda sub forma unui animal de prada le are asupra raportului eului poetic cu lumea exterioara dar totodata si cu sinele. Practic, “Leoaica tanara, iubirea” e mai degraba o confesiune lirica a lui Nichita Stanescu, o arta poetica erotica in care eul poetic este puternic marcat de intensitatea celui mai uman sentiment, cel al iubirii.

Poezia este structurata de-a lungul a trei secvente lirice:

Prima strofa exprima vizualizarea sentimentului de dragoste care ia forma unei tinere leoaice agresive ce ii sare in fata poetului avand efecte devoratoare asupra identitatii sinelui infranganu-i coltii albi in fata. Chiar si existenta unor forme neaccentuate a pronumelui personal de persoana I singular (-mi, -ma, -m) potenteaza confesiunea eului poetic in sensul ca poetul era constient de eventualitatea ivirii sentimentului de dragoste care il pandise in incordare mai demult.



Strofa a doua acentueaza efectul psihologic al acestei neasteptate iubiri care degaja asupra sensibilitatii eului poetic o energie omnipotenta ce se extinde asupra intregului univers. Forta agresiva si fascinanta a iubirii reordoneaza lumea dupa legile ei proprii intr-un joc al cercurilor concentrice ca simbol al perfectiunii “se facu un cerc de-a dura…” in acest nou univers poetul se regaseste ca intr-un nucleu existential ce poate organiza totul in jurul sau. Privirea, ca si auzul pot fi simboluri ale perspectivei sinelui, se inalta tocmai langa ciocarlii sugerand faptul ca aparitia iubirii este o manifestare superioara a bucuriei supreme perceputa cu toate simturile. Ciocarlia este si ea un simbol, fiind pasarea ce zboara cel mai sus si are un cantec cu totul aparte. Poetul este extaziat in fata acestui nou sentiment marturia suprema fiind direct legata de aparitia curcubeului, simbol al unei fericiri nesperate.

Strofa a trei revine la momentul initial de aceasta data intruchipand iubirea insinuanta, sinele poetic isi pierde concretenta sub puterea devastatoare a iubirii, moment in care simturile se estompeaza. Asadar poetul nu se mai recunoaste, se simte confuz si bulversat in fata aceluiasi sentiment puternic. Acum spre final iubirea este perfida iar fericirea traita acum se leaga de o existenta terna monotona. Eul liric devine temator nemaistiind cat timp iubirea il va putea ferici.

© 2019 La Vorbitor

Theme by Anders NorenUp ↑