La Vorbitor

blog de la vorbitor

Tag: referate romana

COMEDIA, GENUL DRAMATIC – O SCRISOARE PIERDUTA – I.L. CARAGIALE

COMEDIA, GENUL DRAMATIC
O SCRISOARE PIERDUTA
I.L. CARAGIALE

Definitia comediei: Comedia este specia genului drmatic care satirizeaza intampalri, aspecte sociale, moravuri (conduita morala a unui popor/ grup social) prin intermediul personajelor ridicole intre care se nasc conflicte puternice. Comedia apare in scopul de a indrepta acele defecte umane si sociale prin ras avand intotdeauna un final fericit si presupunand un rol moralizator.

Principalele modalitati artistice de realizare a comicului sunt ironia, sarcasmul, satira, folosite pentru a crea ridicolul sau grotescul atat in ilustrarea aspectelor imorale ce se petrec in societate cat si a caracterelor umane dominate de efecte morale.

Principalul mijloc artistic este comicul= categorie estetica ce include situatii si personaje ridicole, vicii so moravuri ce sunt sanctionate prin ras, urmarindu-se astfel indreptarea lor. Comicul are la baza contrastul dinre esenta si aparenta, dintre iluzie si realitate, dintre serios si derizoriu, dintre scopuri si mijloace.

Formele de manifestare ale comicului sunt extrem de variate (comic de nume, de situatie, de caracter, de moravuri, de limbaj, de intentie).

O scrisoare pierduta, a fost reprezentata pe o scena a Teatrului National din Bucuresti in data de 13.11.1884.



Tema comediei “O scrisoare pierduta” este o comedie realista de moravuri politice ilustrand dorinta de parvenire a burgheziei in timpul campaniei electorale pentru alegerea de deputati pe fondul agitatiei oamenilor politici aflati in campanie electorala. Se nasc conflicte intre reprezentantii opozitiei (Nae Catavencu) si membrii partidului de guvernamant (Stefan Tipatescu, Zoe, Zaharia Trahanache, Farfuride, Branzovenescu) mai ales ultimii fiind personaje ridicole puse in situatii comice cu scopul de a satiriza moravurile politice ale vremii.

Locul actiunii este capitala unui judet de munte iar timpul in care se petrec intamplarile este plasat la un sfarsit de secol XIX.

Semnificatia titlului simbolizeaza intriga textului “Scrisoarea de amor” trimisa de Tipatescu Zoei, este pierduta de aceasta, gasita de cetateanul turmentat, care o pierde la randul sau, scrisoarea ajungand in mainile lui Catavencu. Scrisoarea de amor intruchipeaza o arma politica deoarece ea devine obiectul de santaj cel mai eficient si singura cale de a asigura victoria in alegeri.

Structura piesei propune patru acte alcatuite din mai multe scene.
Tipurile de comic in care acestia sunt pusi o constituie comicul.
Principalele surse ale comicului sunt comicul de caracter, prin acesta de contureaza personaje ridicole prin trasaturi negative, starnind rasul intotdeauna cu un scop moralizator.

I. L. Caragiale creaza adevarate tipologii de personaje care sunt dominate de moravuri negative astfel avem tipul incornoratului (cel care este inselat) (Zaharia Trahanache), tipul parvenitului (Nae Catavencu), tipul prostului (Farfuride si Branzovenescu), tipul servilului incult (Ghita Pristanda) in timp ce Agamita Dandanache acumuleaza toate trasaturile negative precum parvenitsmul, demagogia, prostia, incultura in asa fel incat statutul sau este unul grotesc.

Comicul de nume mai fusese folosit si inainte in teatrul lui V. Alecsandri care isi numise eroii intr-un mod cat se poate de transparent (Pungescu, Clevetici, Razvratescu), fata de V. Alecasndri, Caragiale demonstreaza rafinament in alegerea numelor.

ROMAN POSTBELIC REALIST – MOROMETII – MARIN PREDA

ROMAN POSTBELIC REALIST
MOROMETII
MARIN PREDA

Romanul “Morometii” apare in 1955 dupa o munca de documentare asidua de aproximativ un deceniu. Cel de-al doilea volum apare la diferenta de 12 ani.

Subiectul romanului respecta succesiunea clasica a momentelor carora le va acorda insa un spatiu disproportionat impus de evolutia personajelor si de natura conflictelor care iau forme diferite in functie de problematica abordata, sociala, familiala, etica, psihologica, politica.

Din punct de vedere compozitional in volumul 1 se desting trei secvente epice mari, fiecare cu o dominanta specifica. Prima secventa cuprinde aproape jumatate de volum si consemneaza evenimente petrecute de sambata seara cand Morometii se intorc de la prasila si pana duminica seara cand Paulina, fiica lui Tudor Balosu fuge cu Birica.

Cele mai importante evenimente care anunta evenimentele de mai tarziu privesc cina morometilor, foame de avere a lui Tudor Balosul si disensiunile din familia morometilor.



Timpul este motivul central al romanului cu prelungiri si in volumul al doilea in functie de care autorul gandeste intreaga strategie narativa. Preda porneste de la ideea ca intre timpul individual (reprezentat de destinul omenesc) si cel general (reprezentat de istorie) exista o deosebire importanta in sensul in care cel de-al doilea il include si chiar il domina. Primul timp este fragil, subiectiv, in timp ce al doilea este obiectiv, puternic, actionand ca o forta oarba ce anuleaza prin uniformizare datinile individului.

La inceputul romanului constatam ca timpul avea cu oamenii nesfarsita rabdare, viata se scurgea in satul din Campia Dunarii fara evenimente majore, intr-o armonie ce sugera traiul linistit al oamenilor si preocuparile de zi cu zi ale acestora. Acestui ritm lent al curgerii timpului ii corespunde si un ritm lent al naratiunii. Acum scriitorul apeleaza la tehnica detaliului, la consemnarea nuantelor, a gandurilor personajelor si in general a atmosferei din sat.

Timpul gramatical folosit este imperfectul vazut ca un timp al continuitatii, al duratei, al proiectiei in fabulos intr-o varsta mitica. Peste jumatate din primul volum vine sa argumenteze afirmatia de la inceputul romanului. O alta tehnica narativa utilizata fiind decupajul in virtutea caruia sunt selectate scene semnificative din viata familiei Moromete si a comunitatii in general (scena cinei, taierea salcamului, poiana lui Iacon).

Catre sfarsitul primului volum, cand evenimentele incep sa se precipite, naratorul trece la tehnica rezumatului condensand intamplarile, infatisanu-le succind, dat fiind faptul ca timpul nu mai are aceeasi rabdare.

Timpul in care traieste Moromete la inceputul romanului este unul benefic atat pentru el cat si pentru familia sa deoarece inseamna 14 pogoane de pamant, o gospodarie solida, notorietate in sat si in familie toate leganu-se de ideea de prosperitate odata cu volumul.

Concluzia care se desprinde este aceea ca omul nu se poate opune istoriei asa cum explicit afirmase Marin Preda in eseul “Iata taranul”.

Cateva secvente din roman devin embleme tipice pentru semnificatiile generale ale cartii. Prima de acest fel este scena cinei cu care se deschide romanul si care anticipeaza evolutia relatiilor din familie. Cina Morometilor nu e o simpla pagina descriptiva ci imaginea unui anumit tip de ordine, a unui cod moral stravechi. Morometii mananca la o masuta joasa ce poarta urmele vechi ale trecerii timpului pe care capul familiei nu dorise sa o schimbe din dorinta probabil inconstienta de a conserva un anumit timp, o anumita familie si chiar o anumita societate. Desi familia i se marise, Moromete nu vrea sa modifice cu nimic un statut a carei temeinicie o verificase de-a lungul anilor. In jurul mesei sunt organizati simbolic copiii din cea de-a doua casatorie, locul la masa reflectand pozitia si rolul in familie al fiecaruia: baietii cei mari din prima casatorie a lui Moromete stau catre poarta, gata oricand de plecare, semn al instrainarii fata de noua familie dar si al rivalitatii impotriva autoritatii paterne. Copiii din a doua casatorie Tita, Ilinca, Niculae stau in partea cealalta, in apropierea mamei si feriti de privirea aspra a tatalui. Singurul ce pare sa nu-si fi gasit locul este Niculae. Locul cel mai bun ii revine tatalui ce sta pe cel mai inalt prag al casei dominandu-i cu privirea pe ceilalti. Catrina este prinsa intre cele doua capete incercand sa impace dorintele propriilor copii cu nemultumirile celor mari intr-o incrancenare muta ce va lua la un moment dat forma revoltei.

Scena taierii salcamului inchide in sine un dramatism sacrificial comparabil cu moartea unui om.

Eugen Simion afirma ca salcamul in discutie este dublul vegetal al lui Moromete, destinul unuia este anticipat de catre destinul celuilalt. De altfel taierea copacului este proiectata pe un fundal vizual si auditiv care amplifica dimensiunile actului, undeva inainte de rasarit atunci cand femeile isi bocesc mortii in cimitir. Intr-o paranteza cu valoare explicativa autorul evoca momente din viata satului strans legate de existenta salcamului creand astfel o atmosfera menita a sublinia dezechilibrul si ruptura care se produce odata cu disparitia acestui reper: “toata lumea cunostea acest salcam”, “in fiecare iarna era aici o harmalaie…”, “salcamul era curatat in fiecare an de omizi”.

Printr-un proces discret de metamorfozare autorul transfera identitatea personajului in trupul salcamului care stajuia prin inaltimea sa si prin coroana sa stufoasa acea intreaga parte a satului.

Un alt factor al stabilitatii era reprezentat de intalnirile din poiana lui Iacon gandita de scriitor ca o adevarata inima a satului. Astfel vedem cum autoritatea si prestigiul lui Moromete depaseau familia exercitandu-se si in cadrul comunitatii rurale. Locul sau era printre oamenii inteligenti si respectabili ai satului.



In volumul al doilea sunt reluate multe dintre personajele primului volum carora li se urmareste in continuare destinul insa apar si multe personaje noi generate de momentul istoric la care se raporteaza textul. In centrul cartii nu se mai afla satul traditional in frunte cu figura exemplara a lui Ilie Moromete, ci o colectivitate noua cu o mentalitate necristalizata deocamdata, asadar lipsita de coerenta si perspectiva. Reforma agrara si colectivizarea fortata sunt miscari care incearca sa schimbe structurile de viata stravechi, sa oblige taranii sa-si uite locul in lume cat si propriile date identitare.

Conflictul dintre Ilie Moromete si fii sai trece in plan secund, tatal autoritar de alta data isi calca pe inima si merge la Bucuresti pentru a-i implora sa se intoarca acasa promitanu-le pamantul, casa, orice. Este refuzat de copii si parasit de sotie care se muta la fiica ei din prima casatorie.

Conflictul principal este unul de natura ideologica vizand contradictia dintre o mentalitate taraneasca, arhaica a taranului care isi administreaza singur pamantul si o mentalitate de tip idealist care uniformizeaza statutul social al oamenilor. Cu toate acestea, cel putin deocamdata nu le poate uniformiza si spiritul. Din acest punct de vedere Morometii devine o epopee a satului romanesc surprins intr-o perioada de criza a valorilor cu adevarat autentice.

Tehnica folosita acum va fi aceea a rezumatului, singurul pasaj mai coerent din punct de vedere epic vazand participarea lui Niculae ca activist de partid la o campanie de seceris in satul natal. Desi si-a refacut averea, Moromete nu mai are sensibilitatea de dinainte si incepe sa ia hotarari straine de fiinta lui: nu il mai lasa pe Niculae la scoala desi avea posibilitatea sa o faca, nu trece casa ori pamantul promis pe numele Catrinei, pleaca la Bucuresti dupa fii sai.

Mai ales aici, in volumul al doilea isi traieste singuratatea cu demnitate, cu intrebari obsedante despre mersul si scopul noii societati. Perspectiva relatarii este una auctoriala fiind folosita naratiunea la persoana a III-a iar moralitatea discursului vine din faptul ca uneori personajul principal preia rolul de narator utilizand stilul indirect liber ajungand astfel sa propuna perspective multiple asupra realitatii.

© 2019 La Vorbitor

Theme by Anders NorenUp ↑