blog general

Tag: Luceafărul

Luceafarul, de Mihai Eminescu – comentariu literar (structura poemului)

Poemul ”Luceafarul” a fost conceput in perioada studentiei la Berlin. Sunt cunoscute cinci variante, iar varianta finala a fost publicata in Almanahul Societatii Academice Social Literare ”Romania Juna” in luna aprilie, anul 1883, iar in luna august, in revista ”Convorbiri literare”.

Sursele de inspiratie: In scrierea poemului ”Luceafarul”, Mihai Eminescu s-a folosit de mai multe izvoare:

  • izvoare folclorice: basmul popular, fata din gradina de aur cules de germanul Richard Kunisch intr-o calatorie prin tarile romane, mitul zburatorului valorificat in primul tablou.
  • izvoare filosofice: pentru a sublinia diferenta dintre omul de geniu si cel obisnuit, poetul a valorificat lucrarea ”Lumea ca reprezentare si vointa” a filosofului german Arthur Schopenhauer.
  • izvoare mitologice: mitologia greaca, indiana si crestina.
  • izvoare biografice: viata poetului este ridicata la nivel de simbol.

Teme si motive:

  • Conditia omului de geniu in raport cu iubirea si cunoasterea.
  • Tema cosmosului, a naturii, a timpului bivalent.

”Il vede azi, il vede maini” – pentru timpul individual masurabil

”Noi nu avem nici timp, nici loc

Si nu cunoastem moarte”

Motive literare: visul, noptii, lunii, oglinzii, stelelor, cuplului, castelului.

Luceafarul - Mihai Eminescu

Structura poemului ”Luceafarul”, de Mihai Eminescu

Poemul este structural in patru parti:

  • Primul tablou (strofele 1-43) prezentand povestea de iubire dintre fata de imparat si Luceafar.
  • Al doilea (strofele 44-64) prezentand idila dinte Catalin si Catalina care reprezinta cuplul in ipostaza umana.
  • Al treilea (strofele 65-85) construit pe baza mai multor secvente poetice: zborul intergalactic al Luceafarului devenit Hyperion, rugamintea adresata Demiurgului si argumentele acestuia pentru a-l determina sa renunte la ideea de a deveni muritor.
  • Ultimul tablou (strofele 86-98), plasarea cuplului Catalin-Catalina intr-un cadru romantic si retragerea Luceafarului in lumea lui.

Primul tablou

Incipitul poemului aminteste de formula specifica basmului plasand povestea de iubire intr-un spatiu si timp nedeterminat. Fata de imparat se distinge prin frumusetea fizica sugerata prin epitetul cu valoare de superlativ absolut ”o prea frumoasa fata”. Singura la parinti, fata este unica si prin curatenia sufleteasca, aspect subliniat prin comparatia dezvoltata ”cum e Fecioara intre sfinti si luna intre stele”. Dragostea fetei de imparat pentru Luceafar exprima aspiratia ei spre absolut. Castelul aminteste si el de basmul popular, este spatiul ce tine de lumea terestra, lumea fetei de imparat.

Fereastra este un simbolul al celor doua lumi. Ea il invoca in vis cerandu-i sa coboare in lumea terestra, in lumea limitata ”cobori in jos Luceafar bland..”. Luceafarul raspunde la chemarea fetei se arunca in apele marii si ia infatisarea unui ”tanar voievod cu par de aur moale” ce ”tine un toiag incununat cu trestii” asemeni zeului Neptun.

Metamorfozat in ipostaza angelica, Luceafarul are ca parinti simbolici cerul si marea ”iar cerul este tatal meu si muma mea e marea”. Luceafarul ii cere la randul lui sa renunte la lumea ei facandu-i promisiunea ca o va transforma in regina marii. Ea nu-l urmeaza intrucat constientizeaza ca ar trebui sa moara in sens uman. Luceafarul nu are semnele vietii, iar fata observa acest aspect.

Strain la vorba si la port

Lucesti fara de viata

Ca eu sunt vie

Tu esti mort si ochiul tau ma-ngheata

Dupa trei zile de asteptare, Luceafarul se arata iar, fata il cheama cu aceeasi invocatie. Luceafarul metamorfozeaza in ipostaza demonica.  Portretul fizic intareste imaginea acestei ipostaze: ”Pe negre-i vitele de par”, ”negru giulgi”, ”marmoreele brate”. Parinti simbolici sunt de data aceasta Soarele si noaptea (”Si soarele a tatal meu/Iar noaptea-mi este muma”).

Luceafarul ii face si de data aceasta o promisiune spunandu-i ca o va transforma in cea mai stralucitoare stea (”Pe a mele ceruri sa rasari/Mai mandra decat ele”). Fata nu-l urmeaza nici de data aceasta datorita incompatibilitatii dintre cele doua lumi ale lor.

Luceafarul este dispus la sacrificiu de a renunta la lumea lui pentru a cunoaste sentimentul iubirii.

Tabloul al doilea

Acest tablou se deruleaza in spatiul terestru cuprinzand strofele 44-64. Intre I si al II-lea tablou exista o strofa care are rolul de a face legatura dintre cele doua parti (43). In acest tablou fata de imparat este individualizata avand un nume.

Prin numele lor asemanatoare se subliniaza faptul ca ei reprezinta exponentii aceleasi lumi, cea terestra. Catalin este portretizat cu ajutorul limbajului popular ”cu obrajii ca doi bujori/De rumeni bata-i vina”. Din punct de vedere social este un simplu paj cu origine necunoscuta ”Baiat din flori si din pripas”. Intre cei doi exista diferenta din punct de vedere social, de aici si indrazneala lui Catalin de a o atrage pe Catalina in jocul iubirii. Tentatia de-al respinge exista, mai ales ca fata are nostalgia Luceafarului.

O, de Luceafarul din cer

M-a prins un dor de moarte”.

Modalitatea prin care incearca sa o atraga Catalin este asemnata cu cea a vanatorii din evul mediu. Apartenenta la aceeasi lume este exprimata prin faptul ca fata observa cateva calitativa comune:

Si guraliv si de nimic

Te-ai potrivi cu mine”.

Motivul sarutului dezvolta ideea acestei potriviri dintre membri cuplului. Pentru Catalina existenta ei fara iubirea pentru Luceafar inseamna o viata fara implinire. Solutia finala propusa de Catalin este fuga in lume.

Hai si-om fugi in lume

Doar ni s-or pierde urmele”.

Aceasta solutie ar facea sa uite de parinti.

Tabloul al treilea

Acest tablou (65-85) este construit din mai multe secvente poetice care prezinta zborul Luceafarului in timp la momentul primordial al creatiei, rugamintea adresata de aceasta Demiurgului si argumentele folosite de creator pentru a-l determina sa renunte la ideea de a deveni muritor. Prin subtantivele in vocativ se exprima superioritatea Demiurgului in raport cu Luceafarul numit pentru prima data Hyperion. Atributul eternitatii de care cere sa fie dezlegat de catre Demiurg exprima superioritatea celor doi in raport cu lumea terestra.

Dezlegarea de nemurire este determinata de sentimentul iubirii pentru fata ”Si pentru toate da-mi in schimb/O noapte de iubire”. Cererea Luceafarului nu poate fi indeplinita intrucat s-ar ajunge la haosul primordial, de aici si nevoia creatorului de-ai aminti diferentele dintre ei si lumea comuna. Oamenii obisnuiti sunt supusi trecerii timpului fiind cunoscut succesiunea generatiilor.

Viata oamenilor obisnuiti tine de noroc (”Ei doar au stele cu noroc/Si prigoniri de soarta”) pe cand ”Noi nu avem nici timp, nici loc/Si nu cunoastem moarte”. Demiurgul se ofera sa-i dea Luceafarului intelepciunea ”cuvantul meu dintai”, spiritul justitiar, dreptate si tarie si posibilitatea de a controla destinul umanitatii, insa fara a-i da posibilitatea de a deveni muritor. Argumentul final exprima faptul ca Luceafarul va fi dezamagit in urma revederii cuplului Catalin-Catalina. Rapiditatea cu care se stabilesc relatiile intre oameni va reprezenta dezamagirea Luceafarului din finalul poemului.

Ultimul tablou

Ultimul tablou (86-98) este construit simetric in relatie cu primul tablou datorita alternantei spatiului terestru cu a celui cosmic. Cuplul este plasat intr-un cadru romantic ”Sara in asfintit sub lumina lunii” in preajma teilor.

Metaforele ”noaptea mea de patimi”, ”iubirea mea dintai”, ”visul meu din urma” exprima iubirea dintre cei doi indragostiti.  ”Imbatata de amor” fata il invoca pentru ultima data inca cu o deosebire ”Patrunde in codru si in gand/Norocu-mi lumineaza”. Prin metafora ”chip de lut” este reluata ideea efemeritatii omului. Tot acum se produce si despartirea definitiva intre cele doua luni a omului care traieste in ”cerul stramt” incapabil de a-si controla norocul, destinul in timp de geniul isi este suficient siesi.

Epitetele ”nemuritor si rece” exprima atitudinea de detasare si totodata atributul eternitatii pentru Luceafar.

Prin ”Luceafarul” destinul omului de geniul in raport cu iubirea si cunoasterea este marcat de neputinta de a cobori intr-o lume inferioara lui desi intentia de sacrificiu exista.

Romantismul – Luceafarul – Mihai Eminescu

LUCEAFARUL – ROMANTISMUL

Este un poem filozofic care asigura o sinteza a categoriilor lirice pe care poezia lui Eminescu le produsese pana in acel moment.

George Calinescu a vorbit paradoxal despre o “complexitate simpla” pentru faptul ca meditatia Luceafarului circumscrie categorii diferite precum spatiul si timpul, lumea si universul, natura si dragostea, ingerul si demonul, zburatorul si geniul, visul si realul.



Poemul lui Eminescu vine in traditia a mai multor creatii romantice pe aceeasi tema ce apartin literaturii universale: “Moise”, “Alfred de Vigney”, “Demonul” de Lermontv sau “Cain de Byron”.

Geneza poemului are la baza cateva coordonate esentiale
1. Filonul mitic (folcloric) arata cultura deosebita a poetului si creioneaza traseul basmului “Fata in gradina de aur” ce introdusese imagina zburatorului devenit ulterior Luceafar si Hyperion. Mitul zburatorului patrunde in opera sub forma unui imbold declansator pentru visare, aspiratie dar si revelatia idealului.
Numele de Hyperion inseamna din punct de vedere etimologic “cel care merge deasupra” dupa Hesiod este fiul cerului si totodata tatal soarelui si al lunii. Dupa Homer este soarele insasi, dupa alte conceptii imaginea lui se suprapune cu cea a unui zeu care face legatura intre cer si pamant, intre intuneric si lumina, intre moarte si viata, amenintand ca geniul de factura romantica se zbate intre viata si thanatos. Pe de alta parte, exista elemente ce vin din filozofia populara cu credintele, practicile magice si traditiile ei (formula de descantec a fetei).
2. Filonul filozofic propriu-zis porneste din cultura vasta a lui Eminescu pe traseul Kant Hegel, Schopenhower. Esentiala este influenta ultimului filozof potrivit caruia cunoasterea lumii este accesibila numai omului de geniu deoarece acesta este singurul capabil sa obiectiveze total actul cunoasterii si implicit sa renunte la subiectivitate.
3. Filonul limbii romane nu poate fi neglijat deoarece Eminescu recurge la o tripla perspectiva pentru a ajunge la formele cele mai adecvate in a exprima filosofia geniului (tripla perspectiva = populara, literara si metaforica)

Tema poemului a fost orientata de-a lungul receptarii poeziei lui Eminescu fie in spre concretul existentei fie catre absolutizarea acesteia. Totusi, in general Luceafarul a fost considerat drept o alegorie avand in centru tema romantica legata de existenta geniului in lume. Chiar Eminescu nota pe marginea manuscrisului “Aceasta este povestea, iar intelesul alegoric ce i-am dat este ca, daca geniul nu cunoaste nici moarte, si numele lui scapa de simpla uitare, pe de alta parte insa, pe Pamant, nu e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte dar n-are nici noroc.”

Structura si compozitie.

Intreaga sinteza tematica dar si a motivelor prezente in Luceafarul Eminescian se distribuie pe doua planuri de referinta pe de o parte un plan universal cosmic (macro-universul) iar pe de alta parte e vorba de planu uman, terestru sau microspatiul (ar putea fi vorba de “aproapele fetei de imparat”). Implicit aceste planuri exprima de fapt doua conditii: Luceafaruli geniu ii este data cunoasterea universala(fericirea rece) si doreste o ora de iubire in timp ce fata de imparat reprezentanta pamanteanului si a obisnuitului este inchisa in norocul ei, are parte de un destin si tinde fie si pentru un singur moment catre vesnicia si necuprinsul universului. Am putea considera ca pot fi descifrate doua posibile tendinte catre ideal: cea mai importanta are desigur o directie descendenta. Lirismul poemului este covarsitor si turnat adesea in scene de un dramatism maxim. De fapt, intregul poem ar putea fi considerat drept o calatorie fantastica si desigur cu un caracter profund initiatic in chiar sinele geniului. Totul ar trebui sa se finalizeze printr-o definitiva revenire la sinea absoluta dupa o autentica mustrare de constiinta. Avem de-a face asadar cu o structura bipolara careia ii corespunde o compozitie pe masura. Cele patru parti ale poemului urmaresc defapt fluxul dramatic provenit de la incercarea de interferenta a celor doua planuri (micro cosmosul obisnuit care indrazneste fie si pentur o clipa sa aiba intuitia macro cosmosului).

Simetria este perfecta iar dialogul dintre cele doua sfere este urmat prin prezentari separate generate in cadrul visului. Debutul poemului se afla sub semnul basmului tocmai pentru a ne integra intr-o atmosfera fantastica cu caracter de repetabilitate. Secventa dorintei de prelungeste in cea a visului care pornind de la mitul zburatorului (experimentat in poezia pasoptista de Ion Heliade Radulescu) propune doua intrupari ale Luceafarului tocmai pentru a ilustra o posibila interferare de daruri si sfere. Dinspre una catre cealalta atractia contrariilor devine din ce in ce mai fragila iar aceasta se intampla mai ales din perspectiva terestra. La chemarea fetei, gratie unei formule magice Luceafarul se smulge din fera sa spre a se intrupa din cer si din mare sub forma unui “mandru tanar”, a unui “tanar voievod” sau a unui “mort frumos cu ochii vii”. Ulterior intruparea sa se va face din soare si noapte deoarece portretele vizeaza dubla provenienta a tanarului (prin origine el apartine cosmosului insa prin infatisare pare a fi mai degraba pamantean).

Dialogul protagonistilor urmareste contrapunerea celor doua tendinte catre ideal, fata ar dori vesnicia si imensitatea dar se teme in fata necunoscutului, poate de aceea ingerul visat devine in curand demon aducandu-ne aminte de poemul Eminescian “Inger si demon”. La randul sau, Luceafarul propune idealul suprem insa pare sa accepte si sacrificiul suprem in favoarea celui comun, al pamantenilor.



Daca prima parte a poemului sustine posibila interferenta dintre doua idealuri extreme implicand moartea si viata, geniul si omul comun, cea de-a doua parte vizeaza traseul inchegarii unei idile obisnuite intre Catalin si Catalina. Am putea considera ca tendintele fetei isi schimba traseul din spre sus catre jos, semn al faptului ca propria cautare a idealului suprem este intru totul ratata, de aici ca o consecinta fireasca deriva si limbajul mult mai familiar al tabloului.

Patrea a treia expune uluitorul urcus al Luceafarului catre marile esente ale universului si ale lui insasi. Calatoria astrala se completeaza rapid cu un alt dialog gandit tot antitetic de esenta filozofica. Luceafarul-Hyperion ii cere Demiurgului conditia de muritor dar este refuzat ferm in numele cunoasterii profunde a conditiei umane, conditie care se bazeaza doar pe “desarte idealuri”. Urcusul propriu-zis al Luceafarului catre Demiurg paote fi inteles drept traseul geniului catre propria-i cunostinta pentru ca apoi sa intervina mustrarea de constiinta in fata unui autentic spectacol al trairii desertaciunii idealului terestru. Din inaltul cerului si al superioritatii depline Luceafarul arunca anotema asupra “chipului de lut” care isi traieste norocul in forma predestinarii. Conditia impusa lui inusi (“nemuritor si rece”) este acceptata pe deplin si definitiv.

Fluxul alegoric din Luceafarul consemneaza ca intr-o cronica metaforica si existentiala contiditia geniului fata cu lumea, fata cu idealul propriu-zis dar si fata cu propriu sine.

George Calinescu a descoperit in Luceafarul ceea ce era numit “Complexitatea simpla”. Talentul lui Eminescu sintetizeaza in absolut prin Luceafarul tot ceea ce crease pana atunci. Este interesanta realitatea stilului intrebuintat in sensul in care Eminescu nu ornamenteaza excesiv discursul liric si e mai degraba interesat de intuitia adevarului ultim. Fiind un poem romantic prin tema si motive Luceafarul dezvaluie tipul eroului de exceptie, al titanuli, dar si al geniului absolut. Dupa lectura intregului poem Luceafarul nu mai ramane o esenta in destinul si locul pe care il ocupa intr-un soi de asezare statica a lumii. El imbraca acum haina mitologica, parca intr-o dubla ipostaza, greaca si romaneasca purtand doua nume reprezentative Hyperion si Luceafarul. Unul dintre cele mai inalte plusuri aduse de poem se leaga de realitatea faptului ca sensul mitologic este investit si cu un sens profund filozofic.

Numele de Hyperion este numele tainic al eroului stiut numai de Demiurg care il striga in momentul cel mai grav al uitarii cu scopul vadit de a-l trezi la realitate, practic de a se intoarce catre propriile-i esente. Esenta lui redescoperita odata cu lectia de cunoastere oferita de Demiurg pare ca macar pentru o clipa regreta aparentele fragile ale unei vieti omenesti atrasa de forme si iluzii.

In Luceafarul ca in orice opera grandioasa a literaturii universale, ideile si sensurile exprimate simbolic sunt multiple, discernabile dintr-o realizare estetica simpla, dar cu siguranta expresiva din care a disparut orice incarcatura stilistica. Cuvantul “nud” recapata valorile esentiale iar parcursul poetic echivaleaza cu un drum spre redefinirea unicului adevar.

PARALELĂ ÎNTRE “LUCEAFĂRUL” ȘI “RIGA CRYPTO ȘI LAPONA ENIGEL”

“Luceafărul” de Mihai Eminescu și “Riga Crypto și lapona Enigel” de Ion Barbu. Primul surprinde iubirea imposibilă dintre o fată de împărat și un astru.

Prin surprinderea a două ființe aparținând unor lumi diferite (reală și fantastică) textul se pretează la comparația cu alte două capodopere ale literaturii române:

Problematica geniului este dezbătută de poet din perspectiva filozofiei lui Schopenhauer. Potrivit teoriei filozofului german, cunoașterea lumii este accesibilă numai omului de geniu, singurul capabil să depășească sfera strâmtă a subiectivității și să se obiectiveze, aplicându-se exclusiv domeniul cunoașterii. Spre deosebire de el, omul obișnuit nu-și poate depăși condiția subiectivă, nu poate ieși din marginile acestui dat.

Eminescu tălmăcește artistic doctrina schopenhaueriana, înzestrându-și eroul nu numai cu atributele cunoașterii raționale, ci și cu o mare capacitate afectivă. Această capacitate afectiva a Luceafărului, devenit simbol al omului de geniu, este punctul generator al alegoriei în poemul eminescian. Față de împărat este pentru Hyperion nu numai obiectul cunoașterii sale, ci și iubita sa, obiectul unui pasiuni arzătoare.




Mistuitoarea sete de iubire îl determină să se hotărască la sacrificiu: abandonarea condiției sale de ființa nemuritoare.

Izolat prin calitățile sale excepționale, Hyperion – geniul va rămâne “nemuritor” prin forța gândirii, dar “rece” în plan afectiv.

Al doilea poem, “Riga Crypto și lapona Enigel” a fost numit chiar de autorul lui drept “un Luceafăr întors”, deoarece ființa superioară este de această dată feminină, iar cea inferioară-masculină.

Poemul este o alegorie a incompatibilității dintre regnuri. Riga Crypto și lapona Enigel nu pot “nunti”, ființele lor sunt irenconciliabile, aspirațiile nu coincid. Regele-ciupercă tinde să pătrundă în lumea laponei, smulgându-se dintr-un orizont limitat, din “teluricul său trai”; fata aspiră spre Soare, spre spațiul luminii, nelimitat. În lunga călătorie spre Soare, întâlnirea cu riga Crypto e doar o capcană pe care o ocolește cu luciditate. Crypto și Enigel sunt simboluri ale unui sistem polarizat în care contrariile se atrag, dar contactul este imposibil, datorită structurii incompatibile a celor două personaje. Pentru Crypto, ieșirea din “cerul lui strâmt”, ca să folosim o expresie eminesciană, înseamnă mutația dintr-un regn în altul, adică moartea. Pentru Enigel, aspirația spre Soare, spre spiritualitate, e o firească evoluție spre un tel mai înalt a chiar ființei umane, pentru că numai ea are “fântâna-n piept”, adică posibilitatea de reflectare, deci numai ea are conștiință prin care omul își depășește marginile fatale ale propriei sale zidirii fizice. Pentru ființele inferioare, “pahar e gândul, cu otravă”, “ca la nebunul riga Crypto”, aspirând să-și depășească condiția prin iubire, a intrat în spațiul ucigător al Soarelui. Riga devine o ciupercă otrăvitoare, finalul fiind o subtilă așezare în legenda a destinului plantelor otrăvitoare care ar fi ființa alienate, “nebune”, doborâte de o aspirație mult prea mare față de mărginita lor putere.

Totuși, drama este a lui Enigel, nu a lui Crypto. Aceasta apare în visul ființei superioare, este deci problema ei, reprezintă tentația sau tot ceea ce stingherește omul în aspirația lui spre înalt.

Deși tema este comună, ca și motivul visului, cele două opere sunt diferite prin manieră de abordare, care se pretează unor curente literare diferite: romantism și modernism.

© 2021 La Vorbitor

Theme by Anders NorenUp ↑