blog general

Category: Referate (Page 1 of 10)

„O scrisoare pierdută” – cele mai importante aspecte de reținut pentru BAC

Opera lui Ion Luca Caragiale, „O scrisoare pierdută”, a fost publicată în anul 1885, în revista „Convorbiri literare”. Opera este o comedie, aparținând genului epic.

„O scrisoare pierdută” reușește să amestece comicul cu tragicul. Se evidențiază un conflict cu totul superficial, care este soluționat într-o manieră fericită.

Opera este un comic de moravuri, unde sunt redate în detaliu realitățile societății contemporane scriitorului:

  • Șantajul politic;
  • Acțiunile politicienilor prin prisma propriului interes;
  • Imaginea cetățenilor de rând, ce sunt dezorientați, având conștiință civică.

Care este tema comediei ”O scrisoare pierdută”?

Întreaga operă dramatică conturează viața distorsionată a clasei sociale înalte românești, burghezia. Acțiunea se petrece undeva la sfârșitul sec. XIX. Naratorul prezintă viața social-politică a unui orășel de provincie, în timpul unei campanii electorale.

Se pune accentul pe aparență și esență. Personajele sunt diferite în realitate față de ce vor să pară. Politica este dominată de șantaj, de jocuri. Lasă impresia că cetățeanul de rând are un rol politic major prin vot.

Întreaga temă este dublată prin intermediul unei viziuni ironice și caricaturale a autorului. Una dintre scenele reprezentative este discuția inițială, din scena și actul I. Aceasta se poartă între Tipătescu și Pristanda.

Ghiță este cel ce dă raportul prefectului asupra zilei, executând toate ordinele ca și o slugă. Tipătescu este conștient de micul salar al lui Pristanda, nereacționând la steagurile pe care acesta le fură. Corupția și abuzul la locul de muncă sunt trecute cu vederea.

O altă scenă importantă de reținut este cea în care Zoe încearcă să-l convingă pe Tipătescu să-l voteze pe oponent. Zoe folosește șantajul emoțional, deoarece votul poate să-i salveze reputația.

Acțiunea operei „O scrisoare pierdută”

Întreaga acțiune se desfășoară într-un ritm alert. Cuprinde întâmplări legate de farsa electorală. La început, Pristanda îi relatează lui Tipătescu discuția auzită în interiorul case oponentului, Nae Cațavencu.

Pristanda este cel ce află că Nae Cațavencu este în posesia unei scrisori ce poate să-i aducă votul prefectului. Întreaga intrigă constă în pierderea unei scrisori, trimise de către Ștefan Tipătescu lui Zoe Trahanache.

Cațavencu este cel ce amenință că o să publice scrisoarea. Tipătescu încearcă să-i ofere în schimbul scrisorii o funcție mai înaltă, însă acesta refuză. Apar personajele Farfuridi și Brânzovenescu, ce sunt membrii marcanți ai partidului.

Cei doi se tem de trădare și trimit o altă scrisoare către centru, sub semnătură anonimă. Prefectul o oprește la timp. Zaharia răspunde șantajului cu aceiași monedă. El descoperă o poliță falsificată de către Cațavencu.

Există și un moment de maximă intensitate, în care Trahanache anunță un nou candidat, Agamemnon Dandanache. În acest moment Cațavencu își pierde pălăria, cu tot cu scrisoarea buclucașă.

Finalul este unul fericit. Cetățeanul turmentat găsește scrisoarea și o dă înapoi lui Zoe. Cațavencu conduce întreaga petrecere ridicată în cinstea noului ales, Dandanache.

Întreaga acțiune se desfășoară într-o capitală a unui județ de munte, în zilele contemporane ale autorului. Acțiunea se desfășoară în anul 1883. Nu există indici exacți de timp și de spațiu.

Există două scrisori importante:

  • Cea de dragoste a lui Tipătescu pentru Zoe;
  • Cea prin care Dandanache își câștigă postul de deputat.

Tema și viziunea poemului „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”

Unul dintre reprezentații modernismului în perioada interbelică este Lucian Blaga. Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” a fost publicată în volumul „Poemele luminii”, fiind considerată o artă poetică.

Tema abordată de către autor este aceea că un poet are datoria de a proteja și potența misterul cunoașterii. Se pot identifica mărci ale subiectivității:

  • „nu ucid”;
  • „iubesc”;
  • „nu strivesc”;
  • „eu”;
  • „mea”;
  • „eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”.

Elemente ale modernismului în poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”

Față de poeziile clasice, cele moderniste, precum cea de față, abordează o libertate de exprimare. Totul este posibil cu ajutorul lipsei elementelor de versificație clasice:

  • Poezia are versuri libere;
  • Poezia are rima albă;
  • Poezia prezintă tehnica ingambamentului – figură de stil, conferă textului autenticitate, făcând trimitere la confesiune.

Fiecare vers este scris cu literă mică: „și tot ce-i neînțeles/ se schimbă-n neînțelesuri și mai mari/ sub ochii mei,/ căci eu iubesc,/ și flori, și ochi, și buze, și morminte.”

Evidențiere tema și viziunea poemului „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”

Tema și viziunea despre lume sunt puse în evidență și prin intermediul elementelor de structură a poeziei:

  • Titlul;
  • Figurile de stil;
  • Incipitul și finalul;
  • Relațiile de opoziție/simetrie.

Titlul este direct legat de conținutul textului. Cu ajutorul lui cititorul poate anticipa cu ușurință tema creației. Dacă analizăm din punct de vedere morfologic:

  • Există mărci ale subiectivității prin intermediul pronumelui personal „eu”;
  • Verbe la formă negativă ce prezintă poziția poetului față de mister „nu strivesc”;
  • Existența metaforei revelatorii „corola de minuni a lumii”.

Așadar, titlul conturează atitudinea poetului față de misterul universului, Blaga aflându-se în poziția de protector a tainelor luminii, a creației Marelui Anonim. Din acest motiv „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este considerată o artă poetică.

Titlul se reia în text în primul vers, fiind un element recurent. Figurile de stil sunt prezente în text începând încă din titlu, unde avem metafora revelatorie „corola de minuni a lumii”, ce de fapt prezintă toate tainele universului.

Blaga abordează imaginea corolei, adică a cercului, ce evidențiază faptul că aceste taine pot ajunge la perfecțiune doar dacă rămân neatinse. Structura este lait motivul poemului.

O altă figură de stil importantă este metafora centrală „lumina”. Aceasta semnifică cunoașterea. Metafora este reluată în antiteză „lumina mea” față de „lumina altora”, unde cunoașterea rațională are menirea de a distruge misterul.

Blaga implementează conceptul de sacralitate a tainelor. În incipit titlul este reluat, prezentând cunoașterea de tip luciferică. Finalul poeziei este de fapt o explicație: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, „căci eu iubesc/ și flori și ochi și buze și morminte”.

Metafora „corola de minuni” reprezintă de fapt întreg universul ce ne înconjoară. Așadar, „și flori” se referă la natură, „și ochi” la umanitate, „și buze” la cuvânt, iar „și morminte” la strămoși.

Astfel, tema și viziunea autorului este exprimată în fiecare element prezent al textului. Blaga cultivă ideea poetului ca fiind apărător al misterelor universului, dar și promotor al lor.

Aspectele moderniste ale operei „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”

Poemul „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” a fost scris de Lucian Blaga. Opera aparține modernismului. Ea a apărut în anul  1919, fiind considerată o artă poetică.

Lucian Blaga reușește să-și exprime viziunea asupra lumii prin intermediul poemului. Modernismul se bazează pe ideea de „spirit al veacului”. Orice poezie modernistă este alcătuită pe lângă o metaforă-simbol, care pune cititorul în dificultate pentru a descifra textul.

Lucian Blaga este cel ce optează pentru modernismul expresionist. „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este opera ce deschide volumul „Poemele luminii”.

„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” – artă poetică

Opera este considerată ca fiind o artă poetică modernistă, deoarece autorul își prezintă relația dintre el ca și poet, lume și creație. Blaga utilizează foarte multe metafore revelatorii, fiind o caracteristică de bază operei moderniste.

„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” are ca și temă poziția poetului față de tainele universului. Așadar, Lucian Blaga este de părere că doar prin intermediul iubirii este posibilă cunoașterea lumii  și a tainelor sale.

Textul are ca și simbol central lumina. Aceasta este considerată ca fiind dătătoare de viață, generatoare de cunoaștere și de iubire. Lucian Blaga o consideră ca fiind opera Marelui Anonim. Stilistic vorbind, lumina este un simbol al cunoașterii.

Poezia lui Lucian Blaga este alcătuită din 20 de versuri albe, măsura fiind variabilă. Blaga utilizează tehnica ingambamentului, permițându-i o libertate mare de exprimare a ideilor sale.

Secvențele poemului lui Lucian Blaga

Poezia este alcătuită din două secvențe. Prima secvență prezintă ipostaza eului liric față de cunoașterea luciferică. Verbele utilizate resping ferm cunoașterea agresivă:

  • „nu strivesc”;
  • „nu ucid cu mintea tainele ce le întâlnesc în calea mea,/ În flori, în ochi, pe buze ori morminte”.

În această secvență se regăsesc elemente desprinse din:

  • Regnul vegetal: „flori”;
  • Regnul uman: „ochi”, „buze”;
  • Regnul mineral: „morminte”.

Însăși secvența „Corola de minuni a lumii” este o metaforă revelatorie. Aceasta definește perfecțiunea Marelui Anonim. A doua secvență este delimitată prin conjuncția „dar”.

În a doua secvență poetul trece la o analiză în antiteză: „lumina mea” și „lumina altora”, adică cunoașterea luciferică este pusă în antiteză cu cea paradisiacă.

Aceasta „sugrumă vraja nepătrunsului ascuns”. Autorul precizează prin versurile „Dar eu,/ Eu cu lumina mea sporesc a lumii taină” existența misterului. Poetul își exprimă de fapt rolul său față de tainele universului, cel de protector al lor.

Întregul rol se concretizează prin comparația cu astrul nocturn, a cărui lumină, raze „nu micșorează, ci tremurătoare/ măresc și mai tare taina nopții”.

Din această cauză poetul consideră că „ce-i neînțeles/ se schimbă în neînțelesuri și mai mari/ sub ochii mei,/ căci eu iubesc/ și flori și ochi și buze și morminte”. Toate aceste elemente înfățișează misterul.

Așadar, Lucian Blaga este de părere că poetul are rolul de a proteja și spori tainele universului. Însuși titlul „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este considerat ca fiind o metaforă cosmologică. În viziunea sa, întreg universul este o uriașă corolă, un spațiu plin de mistere, dar și minuni.

De ce Plumb este o poezie simbolistică?

Bacovia este cunoscut ca fiind unul dintre cei mai mari poeți ai României. Operele sale au reușit să stârnească mari controverse în lumea criticilor literari. Poezia „Plumb” marchează debutul lui George Bacovia în lumea literară.

Aceasta aparține simbolismului. Acest curent literar renunță la elemente dramatice și epice. Se optează pentru lirica realizată prin sugestii, aluzii, analogii și corespondențe.

Așadar, opera „Plumb”, refuză ideile clare, tema și viziunea autorului fiind exprimată prin intermediul unor termeni vagi, a unor stări sufletești neclare. Simbolismul se caracterizează prin melancolie, dezgust,  nevroză și prin anxietate.

Tema și viziunea „Plumb”

Bacovia reușește să întruchipeze în poezie tema poetului ce trebuie să trăiască într-o societate meschină. Este neînțeles, lumea fiind superficială, neputând să aprecieze arta la adevărata ei valoare.

Întreaga idee transmite o stare de melancolie, solitudine a poetului ce se simte cu totul încătușat de tristețe. Poetul este sufocat de lumea înconjurătoare, fără vreo soluție de evadare.

Astfel, „Plumb” devine o artă poetică pentru George Bacovia. Așadar, viziunea despre lume a autorului este menirea sa în univers, misiunea artei ce o creează. Totul este exprimat printr-un limbaj particularizat, Bacovia folosindu-se de simboluri.

La rândul său, titlul este un simbol, „Plumb”. Acesta are corespondent în natură metalul greu și închis la culoare. În poezie, el sugerează stări sufletești:

  • Greutatea – apăsarea sufletească;
  • Culoarea – monotonia, angoasa;
  • Maleabilitatea – dezorientarea, labilitatea psihică;
  • Sonoritatea surdă a cuvântului – închiderea spațiului existențial, lipsit de soluții de ieșire.

Catrenele poeziei „Plumb”

Întreg textul este structurat pe catrene. Așadar, prima strofă este o simbolistică a spațiului închis, apăsător în care poetul este forțat să trăiască. Acest mediu poate fi societatea, propria viață, propriul suflet, casa sau destinul său.

Sunt prezente simbolurile din câmpurile semantice ale elementelor funerare:

  • „sicriele de plumb”;
  • „cavou”;
  • „funerar veștmânt”;
  • „coroanele de plumb”.

Toate trimit spre iminența morții. Verbul debutant este „dormeau”, fiind o metaforă a morții, simbolizând sfârșitul iminent. Cuvântul plumb sugerează apăsarea sufletească și neputința poetului de a scăpa.

Strofa a doua prezintă spațiul interior poetic, prin prisma sentimentului de iubire, unde se sugerează disperarea poetului „strig”, prins într-o liniște morbidă „stăm singur lângă mort”.

Aici, spre deosebire de alte specii literare, dragostea este rece, lipsită de împlinire „atârnau aripile de plumb”. Așadar, poezia este o confesiune lirică, în care Bacovia își exprimă stările sufletești prin mărcile persoanei I singular și prin intermediul sintagmei „stăm singur”.

Cromatica este doar sugerată, prin intermediul elementelor cromatice specifice funerarilor: veștminte, coroane, plumb și flori. Ritmul poeziei este iambic, dominând poezia.

La nivel fonetic, vocalele închise sunt predominante „o”, „i”, „u”. Au rolul de a reda sentimentul de vid interior. Versurile au o măsură fixă, de zece silabe, iar rima este îmbrățișată. Aceste două elemente contribuie în plus la ideea de închis, de spațiu fără ieșire.

Majoritatea verbelor folosite în poezie sunt la imperfect, fapt ce sugerează prelungirea stării la infinit. Verbele „am început” și „să strig” sunt singurele care diferă, marcând starea conștientă a eului liric ce simte dramaticul din jurul său.

Caracterizare Iona din opera lui Marin Sorescu

În piesa de teatru postbelică, „Iona”, accentul nu este pus pe acțiune, ci pe stările sufletești ale protagonistului Iona. Acesta este un personaj simbolic, căruia i se ia dreptul de a-și alege propriul destin. Vom oferi informații în acest articol despre caracterizare Iona.

„Iona” este o parabolă dramatică, în care eroul este de fapt un simbol al modernității, mai exact al spiritualității moderne, omul fiind devastat de întrebările fundamentale ale condiției umane.

Tema este singurătatea, dublată de revoltarea omului modern asupra propriului destin, dar și de problematica existenței unui așa-zis „liber arbitru”. Titlul este semnificativ.

Acesta înfățișează numele personajului principal. Este alcătuit dintr-un substantiv propriu „Iona”, făcând trimitere spre personajul biblic cu același nume.

Întreaga piesă este alcătuită din 4 tablouri. Fiecare în parte prezintă etapele prin care protagonistul trece. Indicii de spațiu și de timp au valori simbolice. Spațiul fiind metaforic, iar timpul este atemporal, reliefând stările sufletești ale lui Iona.

Statutul personajului Iona

Personajul principal este „Iona”, un personaj eponim. Marin Sorescu l-a creat ca fiind un „personaj-idee”. Reprezintă un pescar aflat într-un moment în care își dorește să scape de lanțurile destinului.

Iona aspiră la libertate. Caracterizare Iona este un simbol, nu un individ. Personajul este alegoric, constrâns de limitele sale umane: „Toți ne naștem morți”, „Trupul e închisoare a sufletului”.

Personajul principal Iona este întruchiparea omului modern ce se luptă cu problema singurătății. Aceasta este amplificată de nedumerirea existenței unei divinități.

În primul tablou al operei, Iona este surprins pierzându-și ecoul. El vede întâmplarea ca fiind un „semn rău”. Însuși autorul, Marin Sorescu afirmă „Cred că lucrul cel mai îngrozitor din piesă e când Iona își pierde ecoul.”.

Caracterizare Iona directă

Caracterizarea directă a lui Iona este reprezentată de notațiile autorului. Acesta prezintă drama existențială a protagonistului, omului modern. Personajul este descris prin cuvintele:

  • „explicativ”;
  • „înțelept”;
  • „uimit”;
  • „vesel”;
  • „curios”;
  • „nehotărât”.

Fiecare tablou este o reprezentare a altei etape evolutive a protagonistului. Așadar, personajul îmbătrânește, iar în tabloul 4 se realizează un portret fizic: „La gura grotei răsare barba lui Iona”.

Trăsătura sa definitorie este singurătatea. În tabloul trei, Iona face un gest în disperare. Scrie un bilet cu propriul sânge, după ce și-a tăiat o bucată de piele din podul palmei. Încearcă să-l trimită, asemenea celor naufragiați, însă ironia face ca biletul să se întoarcă tot la protagonist.

Finalul îl surprinde pe Iona în postura de erou, după ce a reușit să taie burta ultimului pește. Libertatea la care visa protagonistul nu este însă cu putință, deoarece orizontul i se arată a fi tot o burtă de pește.

Iona consideră că singura cale prin care poate să se salveze de lanțul nesfârșit de burți este tăierea propriei burți. Așadar, Iona își spintecă propria burtă: „Tot eu am avut dreptate. Am pornit-o bine, dar drumul, el a greșit-o! Trebuie s-o ia în partea cealaltă.”.

Ca și o concluzie, Iona este personajul singuratic, exponent al unei conștiințe ce aspiră la un spațiu dincolo de cenzura transcendentală. El își dorește libertate deplină, să depășească condiția umană ce este supusă vieții și morții.

Așadar, Iona este un personaj cu totul memorabil, ce a reușit să impresioneze puternic publicul larg.

„Moara cu noroc” – Tema și viziunea

„Moara cu noroc” este o nuvelă realist-psihologică. A fost scrisă de către Ioan Slavici, fiind unul dintre marii clasici. A apărut în anul 1881.

Opera a fost publicată în volumul „Novele din popor”. Aparține genului epic, fiind relatată în proză, cu un număr mediu de personaje, având un fir epic unic.

„Moara cu noroc” este o reprezentare a satului ardelenesc, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Întreaga acțiune se petrece între două sărbători religioase:

  • Sfântul Gheorghe;
  • Săptămâna Patimilor.

Care este tema nuvelei Moara cu noroc?

Întreaga nuvelă relatează dezumanizarea personajului principal, datorită dorinței adânci și acerbe de avuție. Personajul principal este Ghiță, ce trece atât printr-un conflict exterior, cât și un conflict interior.

Conflictul personajelor este unul cu totul complex. Acesta este de două tipuri:

  • Social – este reprezentat prin dorința protagonistului, Ghiță, să-și depășească situația financiară, prin intermediul sistemului capitalist;
  • Psihologic – predominant în operă; este redat prin trăirile și dorințele lui Ghiță, cele de a se îmbogăți peste noapte, fără nici un fel de efort, rămânând în același timp un om cinstit și fericit alături de familia sa.

Personajul principal este un personaj realist, complex. Întreaga acțiune se desfășoară în jurul său. Este cel ce intră în relații cu fiecare personaj în parte.

Frământările sale interioare sunt redate de către narator, dar și de către alte personaje: „Tu, Lică, ești om, iar Ghiță e doar o muiere îmbrăcată în haine bărbătești”. Desigur, conflictul psihologic este surprins și indirect prin acțiunile sale, dar și printr-un monolog: „Voi nu mai aveți un tată, om cinstit”.

Protagonistul are o soție, pe Ana. Împreună au doi copii. Aceștia locuiesc cu bunica copiilor, mama Anei. La început, traiul lor este modest, Ghiță fiind cizmar. Acesta este tipul labilului, lăsându-se prostit de către Lică Sămădăul. Toată încrederea va aduce în final moartea Anei.

Care este viziunea autorului?

Este de menționat faptul că mama Anei este personajul ce prezintă concepția autorului moralist. Ea reprezintă înțelepciunea bătrânească: „…nu bogăția, ci cinstea colibei tale te face fericit”.

Finalul tragic se sfârșește tot cu ajutorul spuselor ei: „Știam eu că așa o să se întâmple, așa le-o fost dată”. Bătrâna prezintă compoziția circulară a operei.

În întreg textul apar motive și simboluri ce prevestesc moartea:

  • Răscrucea de drumuri;
  • Pământul arid, muntos;
  • Crucile de lemn putrede.

Unele dintre motive sunt:

  • Cel al morii – locul unde destinele se macină;
  • Cel al norocului – Ghiță îl transformă în ghinion;
  • Cel al focului – purificarea locului;
  • Cel al hanului – locul unde orice este posibil;

Însuși titlul este reprezentativ temei și viziunii operei. „Moara cu noroc” este o antifrază. Moara reprezintă locul unde destinele personajelor se macină, iar norocul urmează să fie transformat de către protagonist în ghinion. Totul se întâmplă la apariția lui Lică Sămădăul, cunoscut și ca tâlhar.

Printre tehnicile narative surprindem:

  • Tehnica realistă;
  • Tehnica investigației polițiste;
  • Tehnica investigației psihologice;
  • Tehnica investigației paralelismului.

Acestea fiind spuse, opera reprezintă dezumanizarea personajului principal, fiind de fapt un roman psihologic, din care cititorul poate desprinde învățături valoroase de viață.

„Iona” de Marin Sorescu – opera ce a schimbat percepția asupra teatrului

„Iona” este o piesă de teatru scrisă de Marin Sorescu. Ea a fost publicată în anul 1968, în revista „Luceafărul”. Este piesa ce reușește să schimbe fundamental concepția asupra teatrului, deoarece vine cu o propunere a unei noi viziuni dramatice.

„Iona” ilustrează modernitatea viziunii autorului, renunțând la toată recuzita mult prea complicată din teatrul clasic. Pentru a fi jucată, aceasta are nevoie doar de elemente decorative, ce au rolul de simboluri:

  • Moara de vânt;
  • Acvariul;
  • Undița.

„Iona” – o tragedie modernă

Față de perioada antică, unde adesea era reprezentat momentul unui erou ce se opune zeității, înaintând spre moartea sa, „Iona” este o tragedie modernă.

În absența unei zeități, omul modern este lipsit de dumnezeu, divinitate și credință. Omul modern resimte imposibilitatea absurdului de a reconfigura viața.

Acest fapt, conduce spre dorința omului modern de a învinge absurditatea prin găsirea unui sens, salvându-și viața. În operă, această încercare este sortită eșecului.

Constituie absurditatea omului modern: a face parte dintr-o existență absurdă, într-o lume cu totul absurdă, în care nu te poți feri sau salva de absolut nimic.

„Iona” este o parabolă. Ea descrie condiția omului modern utilizând simboluri. Marin Sorescu a scris această operă cu ajutorul influențelor biblice. În textele biblice, regăsim elemente din parabolă:

  • Numele personajului principal, ce alcătuiește și titlul;
  • Condiția de pescar;
  • Faptul că a fost înghițit de un chit.

În rest, textul ia o direcție metafizică, nu direcție teologică. Tema definește problema singurătății omului modern.

Singurătatea vine la pachet cu toate celelalte probleme pe care omul modern trebuie să și le rezolve, indiferent de momentele vieții. În primul tablou, Iona poate fi surprins pierzându-și ecoul. Toată această scenă este un simbol, reprezentând înstrăinarea de sine.

„Gata și cu ecoul meu…./ Nu mai e, s-a isprăvit./ S-a dus și ăsta./ Semn rău”. Întreaga scenă pare să-i anuleze existența, însă singurătatea îl decuplează pe protagonist de la divinitate.

„Iona” – omul modern și problema divinității

Protagonistul pune sub semnul întrebării existența unei divinități, raportându-se la aceasta într-o manieră existențialistă. Așadar, omul modern consideră că Dumnezeu ori nu există, ori este o ființă absentă, neinfluențându-și creația sub nici un fel.

Așadar, Iona consideră că omul este singur în lume, neputând fi salvat de problemele sale. Iona ar fi putut scăpa de izolare. Este surprinsă trecerea a doi pescari, moment în care Iona încearcă să dialogheze, însă fără rezultat.

Iona este cel ce înfățișează omul modern, întruchipând într-o manieră alegorică singurătatea și căutările. Întreaga operă este o dramă existențială a omului modern, ce începe să se îndoiască de existența unui creator.

Piesa conține 4 tablouri, în care personajul creat după modelul biblic, este surprins într-un monolog, relatând tema singurătății. Această temă se grefează pe o supratemă, cea a ființei umane, aflată într-o luptă continuă cu propriul destin, dat de către un creator absent.

Așadar, Iona încearcă să înțeleagă cine este, prin definirea lucrurilor fundamentale:

  • Familia;
  • Lumea;
  • Existența socială.

Însă, anamneza, de care protagonistul are atâta nevoie, se produce doar în momentul în care Iona strigă: „Ionaaaa!…./ De fapt, Iona sunt eu”.

„O scrisoare pierdută” – relația dintre Ștefan Tipătescu și Zoe Trahanache

În comedia „O scrisoare pierdută”, scrisă de I.L.Caragiale, adevăratul cuplu este reprezentat de către Ștefan Tipătescu și Zoe Trahanache. Tipătescu este tipologia donjuanului, fiind un stâlp al puterii, adică prefectul județului.

Acesta este foarte bun prieten cu Zaharia Trahanache. Însă, o iubește în secret pe soția sa, Zoe Trahanache. Zoe este o femeie cochetă din înalta societate, tipologia adulterinei. Ea este soția lui Zaharia Trahanache, dar și amanta lui Ștefan Tipătescu. Știe să-și impună propriile decizii atât asupra soțului, cât și asupra amantului.

Legătura dintre Ștefan Tipătescu și Zoe Trahanache

Tipătescu nu este un personaj chiar atât de comic. Este un personaj educat, însă impulsiv. Acesta este descris de către Zoe prin următoarea frază: „E iute! N-am cumpătat. Altminteri bun băiat, deștept, cu carte, dar iute! Nu face pentru un prefect!”.

Tipătescu este de fapt cel ce trăiește o dramă, împărțind femeie pe care o iubește cu alt cineva, sacrificând totodată o carieră promițătoare în București.

Pe de altă parte, Zoe este o femeie stăpână pe sine, în ciuda aparențelor, a văicărelilor. Relația celor doi amorezi este scoasă în evidență prin dorința donjuanului de a fugi departe alături de iubita sa.

Așadar, el este gata să renunțe la tot pentru ea. Zoe, fiind mai rațională, îi refuză nebunia lui Tipătescu. Pentru ea este mai importantă poziția socială, de primă doamnă: „Ești nebun? Dar Zaharia? Dar poziția ta?!”.

O altă imagine ce scoate în evidență relația celor doi este cea de la finalul piesei, unde Zoe devine fermecătoare, spunându-i lui Nae Cațavencu „Eu sunt o femeie bună… am să ți-o dovedesc”. Întreg finalul comediei aduce împăcarea adversarilor, Zoe redevine prima doamnă, iar Tipătescu rămâne în umbra sa ca și înainte.

Elementele ce scot în evidență relația dintre cele două personaje

Însuși titlul comediei prezintă relația dintre cele două personaje, „O scrisoare pierdută”. Acesta prezintă laitmotivul operei. Reprezintă de fapt un eveniment banal, ce răstoarnă cu totul lumea politică.

Nae Cațavencu se folosește de scrisoarea de dragoste a lui Tipătescu pentru Zoe, pe post de mijloc de șantaj. Întreg textul este construit sub forma unor schimburi de replici între personaje, având:

  • Primul act – 9 scene;
  • Al II-lea act – 14 scene;
  • Al III-lea act – 7 scene;
  • Al IV-lea act – 14 scene.

Scrisoarea celor doi este un suprapersonaj. Zoe, alături e Tipătescu, încearcă să facă tot posibilul ca scrisoarea să nu fie publicată de către Nae Cațavencu.

Cei doi formează un triunghi amoros, deoarece Zoe este soția lui Zaharia, cel mai bun prieten al donjuanului. Cei doi se iubesc pe la spatele acestuia, însă Zaharia știe totuși ceva, lăsându-i pe cei doi să-și continue relația „în secret”.

Acestea fiind spuse, relația dintre cele două personaje, Ștefan Tipătescu și Zoe Trahanache, din opera „O scrisoare pierdută” este un exemplu perfect ce ilustrează cuplul societății secolului XIX.

Relația personajelor este volatilă. Se schimbă în funcție de evenimentele politice din jurul lor. Aceștia formează un triunghi amoros, fiind reprezentarea perfectă a moravurilor burgheziei din perioada contemporană autorului.

Povestea lui Harap Alb – Caracterizarea – partea a V-a

În „Povestea lui Harap Alb” sunt folosite modalitățile de caracterizare directă și indirectă, ca și mijloace de caracterizare ale personajului principal, Harap Alb.

Caracterizarea directă – Povestea lui Harap Alb

Caracterizarea directă este realizată prin intermediul personajelor și a naratorului. Așadar, încă de la început, naratorul îl caracterizează pe protagonist ca fiind unul dintre fii craiului, mezinul familiei.

Chiar dacă nu este precizat nicăieri, este de la sine înțeles că statura sa de mezin va fi de fapt o consecință a neascultării sfaturilor tatălui. Tot prin prisma naratorului, cititorul află că Harap-Alb este milostiv:

  • „fiul craiului, boboc în felul său…”;
  • „naiv”;
  • „credul”.

Mai este caracterizat direct și de către Sfânta Duminică:

  • „luminate crăișor”;
  • „slab de înger”;
  • „mai fricos decât o femeie”;
  • „găină plouată”.

Calul, cel mai bun prieten al lui Harap Alb, are puterea supranaturală de a vorbi. Astfel, și el îl va caracteriza direct pe crăișor: „nu te știam așa de fricos”.

Spânul spune „pentru vrednicia lui mi l-a dat tata”. Așadar, acesta îl consideră vrednic de cele mai grele probe.

Caracterizarea indirectă

Caracterizarea indirectă a lui Harap Alb este foarte amănunțită. Caracterul său este scos la iveală prin intermediul acțiunilor și vorbelor sale. Părțile mai ascunse ale sufletului protagonistului sunt scoase la iveală în cadrul probelor.

Prima probă pe care o trece este cea a milosteniei. Aici, Harap Alb își dovedește bunătatea. El dă pomană unei femei sărace și bătrâne, care era de fapt Sfânta Duminică. Făcând o faptă bună, el va fi recompensat cu sfaturi de nădejde.

Caracterizarea indirectă mai este realizată și prin numele său „Harap-Alb”, ce este un oximoron:

  • Harap = slugă;
  • Alb = pur.

Limbajul și faptele sale îl definesc: „ca tovarăș, era părtaș la toate, și la pagubă și la câștig, și prietenos cu fiecare pentru că avea nevoie de dânșii, în călătoria sa la Împăratul Roș”.

Acesta ocolește nunta furnicilor, punându-și în pericol viața. Dragostea oferită pentru furnici și albine îi va aduce ocrotire din partea lor atunci când va intra în primejdie. Pentru acestea a trecut prin apă și a deviat de la drum pentru a le construi un adăpost.

Așadar, eroul știe cum să se comporte cu ființele din jurul său: calul, albinele, cele cinci ajutoare, fata Împăratului Roș, Sfânta Duminică, primind ajutor din partea tuturor.

Acesta dă dovadă de vitejie si prin intermediul probelor. Este un personaj atipic, un erou diferit față de cei prezenți în alte basme. Harap-Alb este o reuniune a calităților și defectelor omenești. Dă dovadă de inteligență, de înțelepciune, dar și de frică, fiind un personaj complex.

Spre deosebire de alte basme, acesta evoluează prin intermediul probelor la care este supus pe tot parcursul inițierii sale ca și om matur. Prin tot ce face el reușește să atragă admirația oamenilor din jur.

În concluzie, Harap Alb este un personaj atipic unui basm. Din această cauză, Povestea lui Harap Alb este și astăzi definitorie pentru literatura română. Viața personajului poate fi transpusă în realitate. Înainte ca omul să-și gospodărească propria familie și casă, acesta trebuie să învețe din tainele greutății vieții sale.

Ghiță – protagonistul nuvelei „Moara cu noroc”

În nuvela „Moara cu noroc”, Ghiță este personajul principal, realist. Acesta este un erou tipic, pus într-o situație tipică, fiind de fapt tipul cârciumarului ce a ajuns să fie dominat de către dorința de a avea mulți bani, într-un timp scurt.

Lăcomia este o trăsătură definitorie ce marchează dezumanizarea protagonistului. Ghiță este un personaj rotund, dar și complex. Reprezintă simultan tipul țăranului naiv și doritor de mai bine.

Aspirația îi creează o obsesie, devenind principala cauză a conflictelor psihologice și sociale. Întregul său statut moral, dar și social se schimbă pe parcursul operei. El se abate de la norma morală: „omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, bogăția și liniștea colibei tale te face fericit”.

Caracterizarea directă a lui Ghiță din Moara cu noroc

Trăsăturile personajului principal sunt evidențiate prin intermediul naratorului, ce îl prezintă în cele două ipostaze ale sale:

  • Cea a țăranului muncitor și familist„un om harnic și sârguitor, era mereu așezat și pus pe gânduri, se bucura când o vedea pe dânsa veselă”
  • Cea a omului dominat de puterea banilor„acum el se făcuse de tot ursuz, se aprindea pentru orice lucru de nimic, nu mai zâmbea ca înainte, ci râdea cu hohot încât îți venea să te sperii de el”;

Cele două ipostaze ale protagonistului sunt evidențiate direct și de către celelalte personaje. Cea mai importantă în viața sa este Ana, care l-a început i-a fost loială lui Ghiță, având încredere în deciziile sale: „Ghiță este un om drept și blând la fire, dar e un om cuminte și nu voiește să audă, nici să vadă, nici să știe nimic, nu voiește să ațâțe mânia oamenilor răi”.

Însă, poziția sa față de soțul ei se schimbă pe parcurs, deoarece atitudinea lui Ghiță îi amenință familia: „Ești un om netrebnic și grozav; trebuie să te fi ticăloșit tu în tine, pentru ca să îmi spui ceea ce nu crezi nici tu însuți, zise ea și se îndreaptă fără zgomot. Tu ești acela care pleacă înaintea lui ca o slugă, iar nu eu Ghiță!”

Caracterizarea indirectă

Caracterizarea indirectă se realizează prin vorbele și acțiunile sale. Acesta are o aspirație obsesivă pentru avere, fapt ce se transformă în patimă. El trece printr-un conflict exterior, cât și interior.

Protagonistul se abate de la morala enunțată la începutul nuvelei, considerând că sărăcia înseamnă lipsa demnității. Așadar, cizmarul ajunge robul banilor.

Ajunge să-și sacrifice familia, demnitatea și liniștea în favoarea banilor. El se transformă într-un om total diferit.

Personajul principal este caracterizat și prin metoda autocaracterizării. Monologul său este o metodă de apărare, victimizându-se „Ei! Ce să-mi fac? …Așa m-a lăsat Dumnezeu! …Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât dorința mea? Nici cocoșatul nu e însăși vinovat că are cocoașa în spinare.”

Întregile acțiuni ale lui Ghiță scot la suprafață incertitudini și nesiguranțe, temeri ce-l domină. Suspiciunea se instalează în sufletul lui. Spre final, Ghiță devine conștient de manipularea lui Lică.

Ultima treaptă a dezumanizării este reprezentată de crima comisă. Ghiță și-a omorât propria soție. Ghiță este omorât la rândul său, Lică se sinucide, iar întreg hanul ia foc, moment în care locul se purifică.

« Older posts

© 2022 La Vorbitor

Theme by Anders NorenUp ↑