Mă pasionează romanele care îmbină ficțiunea cu realitatea unor epoci de mult apuse, mai ales când îți dau ocazia de a te documenta despre oameni pe care îi admiri. O alăturare savuroasă în „Dansatoarea lui Degas”, scrisă de Kathryn Wagner: Parisul belle epoque, impresioniștii și L’Opera de Paris.
Alexandrie e o fată săracă dintr-un sat de lângă Paris, Espelette, ținutul de foc al Franței, cunoscut pentru fermele în care se cultivă ardei iuți. Copilăria tinerei este marcată de descoperirea baletului, la școala de dans a doamnei Channing, dansul care poate să-i transforme viața sa și a părinților săi.
Victoria reușitei examenului de intrare la Opera din Paris este urmată de descoperirile din spatele scenei , unde strălucirea se pierde și lasă loc realității, concretului: Camera verde, abonații [n.n. abonnés – un privilegiu al bărbaților înstăriți care se abonau să ia parte la repetițiile de balet, flirtau cu balerinele și le acompaniau în vestiar], viața unei întreținute, a unei lorette.
Concretul Alexandrinei este însă condimentat de întâlnirea cu pictorul impresionist care își propune să arate „urâțenia ascunsă a spectacolelor, și anume ceea ce se întâmplă pe scenă și în culise – precocitatea nesănătoasă a acestor fetițe, cu brațe de copil, dar cu fețe de femei bătrâne, prea delicate, prea îndrăznețe, prea visătoare” și sfârșește îndrăgostit.
Citat din cartea Dansatoarea lui Degas – Kathryn Wagner
Orele lungi în care îi pozează lui Degas sunt fundalul unei povești de dragoste imposibile, artistul rămânând subjugat și fidel doar operei sale:
În fiecare zi, dorința de a crea o operă de artă mai bună mă arde în interior până când îmi simt degetele ca fiind străbătute de fulgere. Dacă aș putea scăpa de propria mea minte, m-aș putea odihni. Chiar și când dorm, visez culori și mă trezesc cu dorința de a le recrea, înainte sa le uit.
Am fost surprinsă să aflu ca Degas a avut probleme cu vederea și a orbit la finalul vieții: a trăit pentru arta sa până într-atât, încât la sfârșitul vieții n-a mai apucat să privească tot ce a realizat. Aș fi vrut ca scriitoare sa includă o ultimă scena cu discuția dintre cei doi, regăsiți la finalul vieții, dar poate e mai bine asa: ce ar fi putut să-și spună?
Poveste despre ambiție, integritate, sensurile artei și dragostei, Dansatoarea lui Degas m-a captivat de la început până la sfârșit prin scriitura deschisă, clară, concisă, figura sinceră, incoruptibilă a lui Alexandrie și prin perspectiva nouă pe care o am acum asupra picturilor cu balerine ale capriciosului Degas.