Ce este rezidența fiscală și cum se stabilește

Rezidența fiscală reprezintă punctul de referință care arată în ce stat o persoană datorează impozit pe venit și unde trebuie să declare veniturile obținute la nivel global. Conceptul este esențial atunci când o persoană locuiește, lucrează sau obține venituri în mai multe țări. Noțiunea de rezidență fiscală determină dacă un stat are dreptul de a impozita veniturile din surse interne, veniturile din străinătate sau ambele categorii.

Stabilirea corectă a rezidenței fiscale influențează obligațiile declarative, nivelul impozitării și accesul la prevederile tratatelor de evitare a dublei impuneri. Regula de bază este că fiecare țară stabilește propriile criterii pentru a determina statutul fiscal al unei persoane, însă există principii comune care se regăsesc în majoritatea legislațiilor.

Din acest motiv, este important ca orice persoană care își schimbă locul de trai, lucrează remote pentru un angajator din alt stat sau desfășoară activități independente în străinătate să înțeleagă modul în care funcționează rezidența fiscală. Criteriile legate de domiciliu, durata șederii într-o țară, centrul intereselor vitale și tratatele internaționale sunt elemente decisive în stabilirea statutului fiscal. Cunoașterea acestor aspecte ajută la evitarea dublei impuneri, a amenzilor și a situațiilor administrative neplăcute.

Rezidența fiscală: definiție și principii de bază

Rezidența fiscală arată în ce stat ai obligația principală de a declara veniturile. Fiecare țară își stabilește propriile criterii, dar logica este similară peste tot: statul în care ai legături mai puternice devine statul tău fiscal.

Regula fundamentală este că o persoană fizică poate fi rezidentă fiscal într-o singură țară conform tratatelor internaționale, dar poate fi considerată simultan rezidentă în două țări conform legislațiilor interne. Acest conflict se rezolvă prin tratatele de evitare a dublei impuneri.

Cadrul general folosit la nivel mondial include patru criterii majore:

• domiciliul sau locuința permanentă;
• durata șederii într-un stat într-un an calendaristic;
• centrul intereselor vitale;
• dispozițiile tratatelor internaționale.

Aceste criterii sunt aplicate gradual, pentru a stabili cât mai clar locul în care se află legătura fiscală cea mai puternică.

Dacă o persoană se mută temporar într-o altă țară, dar păstrează legăturile principale în statul de origine, rezidența fiscală nu se schimbă automat. Mutarea rezidenței fiscale poate fi solicitată, însă implică documente, formulare și—în unele cazuri—verificări suplimentare.

Cum se stabilește rezidența fiscală conform legislației românești

În România, stabilirea rezidenței fiscale urmează reguli clare definite de Codul Fiscal. Un individ este considerat rezident fiscal în România dacă îndeplinește cel puțin una dintre următoarele condiții:

• are domiciliul în România;
• centrul intereselor vitale se află în România;
• este prezent în România peste 183 de zile într-un an calendaristic.

Domiciliul este criteriul-cheie. Dacă o persoană are domiciliul românesc, autoritățile fiscale pornesc de la prezumția de rezidență fiscală în România. Pentru a schimba acest statut, este necesară depunerea formularului „Chestionar pentru stabilirea rezidenței fiscale”.

Centrul intereselor vitale include elemente precum:

• locuința de familie;
• locul de muncă;
• proprietățile deținute;
• conturile bancare;
• relațiile economice și sociale.

Chiar dacă cineva se mută fizic în altă țară, păstrarea majorității acestor legături în România poate menține rezidența fiscală românească.

În ceea ce privește șederea efectivă, regula celor 183 de zile este folosită la nivel internațional. Totuși, durata șederii nu anulează automat celelalte criterii. De exemplu, o persoană care lucrează temporar în străinătate, fără să își mute centrul intereselor, rămâne rezident fiscal în România.

Procesul de schimbare a rezidenței fiscale atunci când pleci din țară

Atunci când o persoană părăsește România pentru o perioadă mai mare de 183 de zile, este obligată să depună un chestionar privind stabilirea rezidenței fiscale. Acest document este depus la ANAF cu minimum 30 de zile înainte de plecarea din țară.

Chestionarul solicită informații despre:

• țara în care te muți;
• durata estimată a șederii;
• adresa nouă;
• tipul activității desfășurate;
• proveniența veniturilor.

În plus, persoana trebuie să prezinte dovada rezidenței fiscale în țara de destinație, de obicei sub forma unui certificat de rezidență fiscală emis de autoritățile acelui stat.

După analizarea documentelor, ANAF decide dacă rezidența fiscală se schimbă sau nu. Decizia poate să stabilească:

• pierderea rezidenței fiscale în România;
• menținerea rezidenței fiscale în cazul în care legăturile din România rămân dominante.

Este important ca persoana să aibă grijă la obligațiile declarative. În anul plecării, există obligația de a declara veniturile obținute în ambele țări, în funcție de perioada în care ai fost considerat rezident fiscal în România.

Centrul intereselor vitale: cel mai important criteriu internațional

Centrul intereselor vitale este criteriul folosit atunci când două state consideră o persoană rezident fiscal. Acest principiu apare în majoritatea tratatelor de evitare a dublei impuneri și este aplicat atunci când criteriile de domiciliu sau de ședere sunt insuficiente.

Centrul intereselor vitale se stabilește analizând următoarele elemente:

• locuința principală folosită în mod constant;
• locul unde locuiește familia;
• locul unde se află activitatea principală;
• locația bunurilor importante;
• relațiile economice, sociale și personale.

De exemplu, dacă o persoană se mută într-o altă țară pentru muncă, dar familia rămâne în România, iar impozitele principale sunt plătite aici, România este considerată centrul intereselor sale vitale.

În schimb, dacă relocarea include mutarea familiei, închirierea unei locuințe stabile, schimbarea băncilor și a locului de muncă, centrul intereselor se mută în noul stat.

Tratatele internaționale aplică acest criteriu cu prioritate, deoarece el reflectă legătura personală și economică cea mai puternică.

Cum se aplică tratatele de evitare a dublei impuneri

Tratatele de evitare a dublei impuneri sunt acorduri semnate între state, menite să împiedice impozitarea dublă a aceluiași venit. România are semnate peste 90 de tratate. Acestea conțin reguli privind:

• stabilirea rezidenței fiscale;
• impozitarea dividendelor, salariilor, pensiilor, veniturilor independente;
• evitarea conflictelor între legislațiile statelor.

Atunci când două state consideră aceeași persoană rezident fiscal, tratatul include reguli de departajare. Aceste reguli se aplică în ordine:

1. locuința permanentă; 
2. centrul intereselor vitale; 
3. locul șederii obișnuite; 
4. cetățenia; 
5. decizia autorităților competente. 

Aceste etape elimină dubla rezidență fiscală și permit stabilirea unui singur stat competent pentru impozitare globală.

În practică, tratatele sunt utile și pentru reducerea impozitelor reținute la sursă. De exemplu, un dividend primit din străinătate poate avea o impozitare redusă față de cota standard, dacă este prezentat certificatul de rezidență fiscală.

Rezidența fiscală pentru lucrători remote și nomazi digitali

Creșterea muncii remote a adus situații noi în zona rezidenței fiscale. O persoană care lucrează remote dintr-o altă țară poate deveni rezident fiscal acolo, chiar dacă angajatorul este din România.

Situațiile dificile apar când individul:

• lucrează câteva luni într-o țară, apoi se mută în alta;
• nu are o locuință permanentă stabilă;
• primește venituri din mai multe surse.

Nomazii digitali trebuie să fie atenți atât la regula celor 183 de zile, cât și la criteriul centrului intereselor vitale. Dacă o persoană petrece majoritatea timpului în străinătate, dar păstrează conturile bancare, familia și proprietățile în România, autoritățile pot considera că rezidența fiscală rămâne românească.

Unele state oferă regimuri speciale pentru nomazi digitali, inclusiv vize dedicate și impozitare redusă. Aceste programe pot schimba statutul fiscal, însă necesită documente oficiale care confirmă rezidența în noul stat.

Cum îți dovedești rezidența fiscală în fața autorităților

Dovada rezidenței fiscale se face prin documente emise de autoritățile statului în care locuiești. Documentul principal este certificatul de rezidență fiscală.

Acesta include:

• numele persoanei;
• adresa fiscală;
• anul pentru care se aplică rezidența;
• confirmarea faptului că persoana este rezident fiscal în statul respectiv.

Certificatul este folosit pentru:

• aplicarea tratatelor internaționale;
• evitarea dublei impuneri;
• justificarea statutului în fața ANAF;
• reducerea impozitelor reținute la sursă.

Fără acest document, un stat poate impozita veniturile la cota standard, ignorând prevederile tratatului.

Rezidența fiscală determină statul în care sunt impozitate veniturile unei persoane și modul în care se aplică tratatele internaționale. Criteriile legate de domiciliu, durata șederii și centrul intereselor vitale sunt principalele repere folosite pentru stabilirea statutului fiscal.

Indiferent dacă o persoană călătorește, se mută pentru lucru sau lucrează remote, este esențial să înțeleagă modul în care se stabilește rezidența și ce documente sunt necesare pentru a evita dubla impunere. O gestionare corectă a rezidenței fiscale aduce claritate, stabilitate și protecție în relația cu autoritățile fiscale, iar cunoașterea regulilor permite fiecăruia să își planifice mai bine mutările și activitățile internaționale.