FORME MODERNE IN DRAMATURGIE
IONA
MARIN SORESCU
TEXT DRAMATIC POSTBELIC

Structura textului dramatic clasic:
– Cultiva ca specie tragedia, drama, comedia, farsa, vodevil
-Actiunea este logica, cu o tehnica lineara

Tehnici de constructie a actiunii dramatice:
– Inlantuirea evenimentelor, acumularea situatiilor
-Travestiul, substituirea de persoane (quipruquourile), imbroglio (tot soiul de confuzii), compozitie piramidala
-Conflictul este puternic si este generat de opozitia dintre personaje sau grupuri de personaje
-Persoanele prezinta tipologii general umane precum ipocritul, avarul, parvenitul, pretiosul, femeia vanitoasa
-Spatiul scenic este sugerat prin decor si prin indicatiile scenice
-Perspectivele temporale in teatrul clasic, e un timp fizic, linear, e un timp istoric, ultimul ar fi un timp in relatie cu evolutia actiunii.
-Limbajul scenic presupune faptul ca dramaturgul se exprima prin personajele sale si stie tot atat cat si acestea.


Structura textului dramatic modern:
-Specii: drama de idei, teatrul absurdului, teatrul liric, tragedia si farsa tragica
-La actiune propune o situatie simbolica fiind de obicei o succesiune de stari de constiinta (obsesii, cosmaruri, angoase), punctul culminant se disperseaza in mai multe momente, urmand ca finalul sa fie unul deschis, conflictul introduce opozitia dintre individ si existenta sau chiar dintre individ si sitem
-Personajele ilustreaza ipostaze existentiale (spaima de moarte, alienarea, esecul, absurdul), sunt generice, ele exprimand valori si de multe ori nu au nume
-Spatiul scenic apeleaza de obicei la simboluri precum labirintul, planurile temporale se multiplica: primul este un timp obiectiv perceput ca trecere, un timp incremenit (un prezent etern), timp interior dar si timp mitic
-Limbajul scenic: personajul se defineste prin dialogul conflictual, asadar nu prin actiune, modurile discursului, dialog scenic, monolog dramatic sau anticlimatic (schimbare de registru de la tragic la ironic)

Teatrul lui Marin Sorescu sta sub semnul parabolei si al metaforicului. Iona face parte dintr-o trilogie intitulata “Setea muntelui de sare”. Alaturi de ea, din trilogie mai fac parte Paraclisierul si Matca. Paraclisierul ilustreaza asteptarea, veghea in fata unei catedrale a carei usa nu se deschide. Personaj straniu coborat parca din picturile lui El Greco asteapta un semn dintr-o alta existenta, tinand in mana o lumanare cu care vrea sa inegreasca zidurile pentru a le conferi iluzia durabilitatii, traditiei si continuitatii. Dupa ce ultima lumanare se stinge, acesta isi aprinde vesmintele pentru a inegri fasia de zid ramasa, dar piere mistuit ca un rug de focul credintei. Se regasesc aici sugestii ale mitului Mesterului Manole. Absurdul, spiritualul, simbolucul, tragicul, starea de criza sunt elemente definitorii ale unui text ce confrunta individul cu existenta, starea de inocenta a fiintei anonime cu neobisnuitul si cu aberatiile isteriei, ale societatii in general.

Matca, este la randul ei o drama a singuratatii majore, a solidaritatii si continuitatii, o parabola moderna a potopului, o tanara invatatoare se pregateste sa nasca intr-un sat inconjurat de ape in timp ce tatal asteapta sa moara cu resemnare si liniste sufleteasca, viata si maortea, pruncul si adultul, barbatul si femeia sunt aparente antimonii intr-un intreg ce isi are legile proprii de succesiune ciclica. Dintre toate cele noua piese, Iona, pare cea ami existentialista, ilustrand un conflict modern si anume, confruntarea omului cu moartea, probabil ca solutia propusa de autor nu este doar aceea a sinuciderii ci si revolta in fata conditiei imposibile a propriului destin.

Pentru Albert Camur, adevarata problema a filosofiei este sinuciderea care presupune libertatea totala interioara in timp ce maortea voluntara are valoarea unui act de revolta si mai ales de demnitate.

Tema piesei este data de singuratatea fiintei, de cautarea identitatii pierdute, dar si de libertatea individului care isi asuma destinul precum in tragediile antice. Piesa ajunge sa comenteze astfel raportul dintre individ si societate, puterea logosului si conditia tragica a omului.

Geneza operei porenste de la mitul biblic al pescarului Iona care este pedepsit pentru ignorarea poruncii divine de a propovadui credinta crestina, el este inchis pentru 4 zile in burta unui peste urias, se roaga, se pocaieste, apoi este eliberat si isi asuma menirea de profet al cuvantului biblic, subiectul fabulei biblice se gaseste doar vag in textul dramatic al lui Sorescu, personajul de fata fiind chiar opus biblic. Aici pocainta revolta. Omul este desacralizat, dramaturgul nu a intentionat nici pe departe sa scrie o drama crestina, ci mai degraba sa reactualizeze un stravechi mit biblic intr-o perspectiva moderna, brutalitatea existentei, conditia omului incatusat, revoltat, reamintesc de experientele din teatrul modern a lui Eugen Ionescu.

Structura piesei subintitulata “Tragedie in 4 acte” (1968) presupune existenta a 4 tablouri care contin un monolog fals, sau cu un monolog fals interiorizat. Piesa intruchipeaza o parabola asupra conditiei umane in care eroul vorbeste cu sine insasi, textul fiind o suita de intrebari si raspunsuri, intr-un stin interogativ si adesea problematizant, indicatiile de regie sunt minime, decorul este pur conventional, redus pana la sugestie, iar discursul dramatic se mentine intr-o ambiguitate ce este specifica doar taatrului metaforic, distanta fata de teatrul clasic este evidenta mai ales, deoarece personajele sunt mai degraba, idei, simboluri, toate facand ca piesa sa fie greu de reprezentat scenic intrucat acesta se adreseaza, intr-un mode evident unui cititor avizat.

Meditatie folozofica asupra omului si a conditiei sale, opera trimite in special la teatrul antic, care infatisa lupta omului cu destinul sau, dorinta de a desacraliza mitul crestin este expresia strigatului tragic a individului insingurat care se zbate disperat sa-si regaseasca identitatea cautand calea libertatii.



Cele patru tablouri urmaresc avatarurile devenirii lui Iona si experientele sale antologice intr-o dialectica interior-exterior sau lume launtrica versus existenta/ experienta de suprafata. Desfasurarea simetrica a tablourilor conduce la gruparea lor in 1-4 (iona este afara- iluzie a libertatii), 2-3 (iona fiind in interiorul pestelui).

Primul tablou prezinta personajul inca de la inceput in gura pestelui. Amenintat, inca din start este pescarul aflat in fata marii, apa fiind semn al libertatii, al aspiratiei dar si deschidere catre un orizont nelimitat, functionand mai degraba ca o iluzie. Iona este un pescar ghinionist, nu prinde pestele cel mare ci numai “fati”, iar pentru a rezolva neputiinta impusa de destin isi procura un acvariu ca sa pescuiasca pestii ce mai fusesera prinsi odata, sentimentul de ratare si de dominare se insumeaza treptat. Iona ajunge sa se strige pe sine, pentru a se regasi si mediteaza asupra relatiei dintre viata si moarte. La finalul primului tablou eroul este inghitit de un peste urias cu care incearca sa se lupte strigand dupa ajutor (ramane pe mai departe singur in aventura cunoasterii).

Tabloul al II-lea se petrece in interiorul primului peste, in intuneric, Iona vorbeste mult incercand asadar sa se salveze prin logos, monologul sau dialogat contine idei esentiale, meditatii filozofice dar si cugetari sintentioase: “De ce oamneii isi pierd timpul cu lucruri ce nu le folosesc dupa maorte”, isi doreste libertatea si sa depaseasca spaima de singuratate “vesnica mistuire” este o sintagma mai degraba ironica, mai degraba pentru legile supravietuirii omenesti. Gaseste un cutit, semn al libertatii de actiune si considera ca ar trebui sa fie “un gratar la intrarea in orice suflet”, functionand ca o forma de protectie a eului si de selectie a lucrurilor importante, solutia pentru situatia limita in care se afla este una ironica si amara, presupunand in fapt sinuciderea. El devine primul pescar pescuit de el, cititorul asistand astfel la o schimbare a rolurilor intr-un scenariu absurd. Iona devine visator, vrea sa construiasca o barca de lemn in mijlocul marii pe care sa se odihneasca pescarusii si vantul, semn al stabilitatii dar si al nevoii de reper si siguranta, intr-o lume instabila pe care Iona o defineste sub forma unui “lacas de stat cu capul in maini, in mijlocul sufletului”.

Tabloul al III-lea se desfasoara in interiorul pestelui 2 care inghitise primul peste in care se afla o mica moara de vant, se regasesc note de comedie si parodie: ” daca intr-adevar sunt mort si acum se pune problema sa vin iar pe lume”. Apar doi figuranti, personaje de fundal ce isi duc povara continuu. Brusc, Iona devine increzator “O scot eu la cap intr-un fel”, spinteca din nou burta pestelui pentru a se gasi intr-un al treilea peste. Falsul dialog creste in dramatism, iar scrisoarea adresata mamei, traduce teama, nelinistea si nevoia de protectie: ” Mama, mi s-a intampalt o mare dezamagire! Mai naste-ma odata!” Finalul acestui tablou ilustreaza o aglomerare de ochi, o infinitate de guri, care pandesc si ameninta fiinta.

Tabloul al IV-lea il prezinta pe Iona in gura ultimului peste, doar aparent din nou afara in lumina, aproape de marea pe care nu o vede, reapar cei doi pescari, sugestia faptului ca in viata intalnesti mereu aceasi oameni, mediteaza asupra divinitatii, cu care se simte solidar dar revine la propria drama existentiala din care nu paote evada: “Problema e daca mai reusesti sa iesi din ceva odata ce te-ai nascut” de aici si concluzia sceptica a personajului: “Traim si noi cum putem inauntru”.

Intr-o rasturnare ironica de sensuri, eroul incearca precizarea trecutului, prilej de resemnare a parintilor, a scolii, a lucrurilor familiale culminand cu definitia tragica si metaforica a vietii: ” Cum se numea dracia aceea frumoasa si minunata si nenorocita si caraghioasa formata din ani pe care am trait-o eu. Cum ma numeam eu?”