Nu am mai văzut de multă vreme unul legat de Al Doilea Război Mondial, dar alături de cele legate de luptele din Europa, cum ar fi Acolo unde se avântă vulturii sau Tunurile din Navarone, nume care îmi revin mereu în minte, îmi amintesc că era un film legat de construcția căii ferate dintre Birmania și Thailanda, din care rețin imagini legate de lagărele de concetrare japoneze și munca epuizantă a prizonierilor. Despre aceasta e vorba și în O cale-ngustă spre nordul îndepărtat – construcția celebrei căi ferate a morții, plătită cu viața a zeci de mii de prizonieri aliați și muncitori asiatici. Calea ferată urma să dețină un rol strategic în strategia expansionistă a Imperiului Japonez, de aceea s-a decis finalizarea sa în puțin mai mult de un an, comparativ cu cei șase considerați anterior ca fiind necesari de britanici, vechii stăpâni coloniali ai locurilor.
Firul narativ din cartea O cale-ngustă spre nordul îndepărtat – Richard Flanagan
Firul narativ îl are în centru pe Dorrigo Evans, un tânăr născut într-un cătun prăfuit din Australia, care reușește să depășească barierele sociale și ajunge medic. În timpul războiului studiile sale îi aduc gradul de colonel, datorită căruia devine comandantul lagărului de prizonieri asutralieni care lucrau la calea ferată.
Pentru a fi fidel senzațiilor pe care mi le-a adus cartea în timp ce o citeam, am fost deranjat la început de abordarea narativă a lui Flanagan, o mixtură care pare a își propune să îi mulțumească pe toți: pe amatorii de povești de dragoste, pe iubitorii de ficțiune istorică, dar și pe cei rezistenți la descrierea amănunțită a războiului și degradării umane. Înainte de a pleca în război, Dorrigo are o aventură cu exotica Amy, soția unchiului său, o tânără care posedă toate atuurile necesare atragerii în mrejele sale încărcate de erotism. În același timp Dorrigo păstrează o relație cu Ella, cu care se logodește atras de promisiunea unui viitor comod și prosper. Își va păstra această ambivalență toată viața, prin pendularea între soție și un șir de femei de la care căuta doar plăcerea, deși nici aceea nu pare a fi un scop în sine.
Povestea de dragoste, dorul, telefoanele, săruturile, alternează în carte cu imaginile dure din război: mirosurile cărnii putedre a prizonierilor australieni, plini de boli și morți de foame, pedepsele dure aplicate de japonezi, mizeria, lipsa de haine și de orice mijloc pentru a asigura subzistența, un dute-vino al planurilor narative care nu mi-a plăcut inițial, pentru că nu i-am găsit explicația, Dorrigo fiind singurul care le lega. Spre jumătatea cărții stilul devine mai concis, informația mai densă, imaginile mai dure, dar ele sunt acelea care te ajută să înțelegi diferențele de mentalitate dintre japonezi și celelalte națiuni implicate în război și să percepi acest episod al construcției căii ferate. La toate constribuie galeria vastă de personaje, australieni și asiatici, care vor dobândi pentru câteva minute rolul de personaje centrale, sau chiar de naratori.
Stilul lui Flanagan mi-a plăcut, lăsând impresia că citim cartea unui istoric care are în plus harul unui romancier de succes. O cale-ngustă spre nordul îndepărtat e genul de carte care te răsplătește destul de târziu, dar odată ce i-ai prins gustul te ține aproape.