În prefața cărții Baladele usturoiului din Paradis, Mo Yan, scriitor chinez laureat al Premiului Nobel pentru literatură, apără romanele lungi în detrimentul celor concentrate care caută senzaționalul. Trebuie să recunosc că și eu prefer ca o carte să îi lase loc liber de exprimare scriitorului și nu o judec după lungimea ei.
Povestea din Baladele usturoiului din Paradis – Mo Yan
Baladele usturoiului din Paradis nu reprezintă un roman fluviu, ci o carte exact de lungimea pe care ar trebui să o aibă, pentru că nu putem măsura cuvintele nici în kilograme și nici în metri, ci în intensitatea senzațiilor pe care reușesc să le transmită. Vorbim de o scriitură care îi permite lui Mo Yan să ne familiarizeze cu atmosfera vieții rurale din China anilor ’80. Paradis nu este nici pe departe locul în care cei virtuoși își savurează liniștea și abundența, ci, în mod ironic, un județ din nordul Chinei în care țăranii duc o existență mizeră. Hainele, atâtea câte au, se rezumă la o serie de vechituri soioase, miracolele tehnice au pătruns cel mult prin intermediul aparatelor de radio, iar turtițele de cereale sunt motiv de sărbătoare.
Pe pământul primit de la stat se cultivă aproape în întregime usturoi, de vânzarea cărora depinde existența sătenilor, însă atunci când depozitele centralizate se umplu și nu mai are cine să cumpere producția se declanșează o revoltă la adresa Guvernului Județean, ale căror urmări vor avea consecințe tragice asupra participanților. Evident, o masă amorfă furioasă reprezintă un semn al disperării celor săraci, însă Mo Yan face ceea ce ar trebui să facă – individualizează o serie de participanți și le urmărește destinul. Această revoltă e doar vârful icebergului, dramatismul constând practic în viețile lor cotidiene.
Avem de-a face cu o țară care informal se ghidează încă după principii feudale. Căsătoriile sunt aranjate la pachet (se negociază relațiile dintre mai mulți copii a unor familii), născând drame de felul celei dintre Gao Ma și Jinju.
Păreri despre cartea lui Mo Yan
Unele aspecte îmi amintesc de ceea ce se povestește despre România aflată la începutul comunismului. Foștii moșieri și țăranii bogați se află pe aceeași treaptă socială cu tâlharii, iar comunitățile sunt conduse de oameni care nu au niciun fel de studiu și nici vreo calitate umană. Orice umilință și duritate sunt justificate în viziunea lor de lupta de clasă. Cel mai bine sunt ilustrate toate acestea de viața lui Gao Yang, copilul unor foști moșieri, care pentru a fi acceptat de ceilalți este obligat să accepte umilințe inimaginabile. Nu numai că o face, dar acceptă orice compromis cu recunoștință, doar pentru a se simți parte a comunității.
Cât de absurdă poate fi o societate care îi marginalizează pe cei care au reușit să își construiască o situație prosperă prin eforturi proprii, privațiuni și muncă cinstită? Oare de cât timp este nevoie pentru a se accepta în mentalul colectiv o scală firească a valorilor? Sunt întrebări pe care mi le-a ridicat cartea.
Mi-a luat ceva timp să mă obișnuiesc cu Baladele usturoiului din Paradis, dar odată ce am făcut-o a devenit dificil să nu aștept cu nerăbdare reîntoarcerea la paginile ei. Firul cărții nu e unul liniar, dimpotrivă avem un veritabil zigzag în timp, dar în cele din urmă îți dai seama că nu evenimentele în sine sunt importante, ci succesiunile nesfârșite de imagini dure, de umilință și mizerie.
Mo Yan îmbină absolut original scenele dure, prezentate rece, aparent fără o implicare subiectivă, cu pasaje minuțioase, superbe, despre natură și trăirile umane.
Deasupra tuturor se află însă usturoiul, simbolul vieții, speranței și iubirii, al cărui miros însoțește orice emoție și trăire. Capitolele au câte o interesantă introducere reprezentată de o scurtă strofă aparținând unui menestrel local, care sumarizează perfect realitatea cotidiană, sentimentele și opiniile pe care oamenii nu au curajul să le susțină.
[maxbutton id=”1″ url=”https://l.profitshare.ro/l/11331179″ text=”Cumpără cărțile autorului!” ]