În comedia „O scrisoare pierdută”, scrisă de I.L.Caragiale, adevăratul cuplu este reprezentat de către Ștefan Tipătescu și Zoe Trahanache. Tipătescu este tipologia donjuanului, fiind un stâlp al puterii, adică prefectul județului.

Acesta este foarte bun prieten cu Zaharia Trahanache. Însă, o iubește în secret pe soția sa, Zoe Trahanache. Zoe este o femeie cochetă din înalta societate, tipologia adulterinei. Ea este soția lui Zaharia Trahanache, dar și amanta lui Ștefan Tipătescu. Știe să-și impună propriile decizii atât asupra soțului, cât și asupra amantului.

Legătura dintre Ștefan Tipătescu și Zoe Trahanache

Tipătescu nu este un personaj chiar atât de comic. Este un personaj educat, însă impulsiv. Acesta este descris de către Zoe prin următoarea frază: „E iute! N-am cumpătat. Altminteri bun băiat, deștept, cu carte, dar iute! Nu face pentru un prefect!”.

Tipătescu este de fapt cel ce trăiește o dramă, împărțind femeie pe care o iubește cu alt cineva, sacrificând totodată o carieră promițătoare în București.

Pe de altă parte, Zoe este o femeie stăpână pe sine, în ciuda aparențelor, a văicărelilor. Relația celor doi amorezi este scoasă în evidență prin dorința donjuanului de a fugi departe alături de iubita sa.

Așadar, el este gata să renunțe la tot pentru ea. Zoe, fiind mai rațională, îi refuză nebunia lui Tipătescu. Pentru ea este mai importantă poziția socială, de primă doamnă: „Ești nebun? Dar Zaharia? Dar poziția ta?!”.

O altă imagine ce scoate în evidență relația celor doi este cea de la finalul piesei, unde Zoe devine fermecătoare, spunându-i lui Nae Cațavencu „Eu sunt o femeie bună… am să ți-o dovedesc”. Întreg finalul comediei aduce împăcarea adversarilor, Zoe redevine prima doamnă, iar Tipătescu rămâne în umbra sa ca și înainte.

Elementele ce scot în evidență relația dintre cele două personaje

Însuși titlul comediei prezintă relația dintre cele două personaje, „O scrisoare pierdută”. Acesta prezintă laitmotivul operei. Reprezintă de fapt un eveniment banal, ce răstoarnă cu totul lumea politică.

Nae Cațavencu se folosește de scrisoarea de dragoste a lui Tipătescu pentru Zoe, pe post de mijloc de șantaj. Întreg textul este construit sub forma unor schimburi de replici între personaje, având:

• Primul act – 9 scene;
• Al II-lea act – 14 scene;
• Al III-lea act – 7 scene;
• Al IV-lea act – 14 scene.

Scrisoarea celor doi este un suprapersonaj. Zoe, alături e Tipătescu, încearcă să facă tot posibilul ca scrisoarea să nu fie publicată de către Nae Cațavencu.

Cei doi formează un triunghi amoros, deoarece Zoe este soția lui Zaharia, cel mai bun prieten al donjuanului. Cei doi se iubesc pe la spatele acestuia, însă Zaharia știe totuși ceva, lăsându-i pe cei doi să-și continue relația „în secret”.

Acestea fiind spuse, relația dintre cele două personaje, Ștefan Tipătescu și Zoe Trahanache, din opera „O scrisoare pierdută” este un exemplu perfect ce ilustrează cuplul societății secolului XIX.

Relația personajelor este volatilă. Se schimbă în funcție de evenimentele politice din jurul lor. Aceștia formează un triunghi amoros, fiind reprezentarea perfectă a moravurilor burgheziei din perioada contemporană autorului.

În „Povestea lui Harap Alb” sunt folosite modalitățile de caracterizare directă și indirectă, ca și mijloace de caracterizare ale personajului principal, Harap Alb.

Caracterizarea directă – Povestea lui Harap Alb

Caracterizarea directă este realizată prin intermediul personajelor și a naratorului. Așadar, încă de la început, naratorul îl caracterizează pe protagonist ca fiind unul dintre fii craiului, mezinul familiei.

Chiar dacă nu este precizat nicăieri, este de la sine înțeles că statura sa de mezin va fi de fapt o consecință a neascultării sfaturilor tatălui. Tot prin prisma naratorului, cititorul află că Harap-Alb este milostiv:

• „fiul craiului, boboc în felul său…”;
• „naiv”;
• „credul”.

Mai este caracterizat direct și de către Sfânta Duminică:

• „luminate crăișor”;
• „slab de înger”;
• „mai fricos decât o femeie”;
• „găină plouată”.

Calul, cel mai bun prieten al lui Harap Alb, are puterea supranaturală de a vorbi. Astfel, și el îl va caracteriza direct pe crăișor: „nu te știam așa de fricos”.

Spânul spune „pentru vrednicia lui mi l-a dat tata”. Așadar, acesta îl consideră vrednic de cele mai grele probe.

Caracterizarea indirectă

Caracterizarea indirectă a lui Harap Alb este foarte amănunțită. Caracterul său este scos la iveală prin intermediul acțiunilor și vorbelor sale. Părțile mai ascunse ale sufletului protagonistului sunt scoase la iveală în cadrul probelor.

Prima probă pe care o trece este cea a milosteniei. Aici, Harap Alb își dovedește bunătatea. El dă pomană unei femei sărace și bătrâne, care era de fapt Sfânta Duminică. Făcând o faptă bună, el va fi recompensat cu sfaturi de nădejde.

Caracterizarea indirectă mai este realizată și prin numele său „Harap-Alb”, ce este un oximoron:

• Harap = slugă;
• Alb = pur.

Limbajul și faptele sale îl definesc: „ca tovarăș, era părtaș la toate, și la pagubă și la câștig, și prietenos cu fiecare pentru că avea nevoie de dânșii, în călătoria sa la Împăratul Roș”.

Acesta ocolește nunta furnicilor, punându-și în pericol viața. Dragostea oferită pentru furnici și albine îi va aduce ocrotire din partea lor atunci când va intra în primejdie. Pentru acestea a trecut prin apă și a deviat de la drum pentru a le construi un adăpost.

Așadar, eroul știe cum să se comporte cu ființele din jurul său: calul, albinele, cele cinci ajutoare, fata Împăratului Roș, Sfânta Duminică, primind ajutor din partea tuturor.

Acesta dă dovadă de vitejie si prin intermediul probelor. Este un personaj atipic, un erou diferit față de cei prezenți în alte basme. Harap-Alb este o reuniune a calităților și defectelor omenești. Dă dovadă de inteligență, de înțelepciune, dar și de frică, fiind un personaj complex.

Spre deosebire de alte basme, acesta evoluează prin intermediul probelor la care este supus pe tot parcursul inițierii sale ca și om matur. Prin tot ce face el reușește să atragă admirația oamenilor din jur.

În concluzie, Harap Alb este un personaj atipic unui basm. Din această cauză, „Povestea lui Harap Alb” este și astăzi definitorie pentru literatura română. Viața personajului poate fi transpusă în realitate. Înainte ca omul să-și gospodărească propria familie și casă, acesta trebuie să învețe din tainele greutății vieții sale.

În nuvela „Moara cu noroc”, Ghiță este personajul principal, realist. Acesta este un erou tipic, pus într-o situație tipică, fiind de fapt tipul cârciumarului ce a ajuns să fie dominat de către dorința de a avea mulți bani, într-un timp scurt.

Lăcomia este o trăsătură definitorie ce marchează dezumanizarea protagonistului. Ghiță este un personaj rotund, dar și complex. Reprezintă simultan tipul țăranului naiv și doritor de mai bine.

Aspirația îi creează o obsesie, devenind principala cauză a conflictelor psihologice și sociale. Întregul său statut moral, dar și social se schimbă pe parcursul operei. El se abate de la norma morală: „omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, bogăția și liniștea colibei tale te face fericit”.

Caracterizarea directă a lui Ghiță din Moara cu noroc

Trăsăturile personajului principal sunt evidențiate prin intermediul naratorului, ce îl prezintă în cele două ipostaze ale sale:

• Cea a țăranului muncitor și familist – „un om harnic și sârguitor, era mereu așezat și pus pe gânduri, se bucura când o vedea pe dânsa veselă”
• Cea a omului dominat de puterea banilor – „acum el se făcuse de tot ursuz, se aprindea pentru orice lucru de nimic, nu mai zâmbea ca înainte, ci râdea cu hohot încât îți venea să te sperii de el”;

Cele două ipostaze ale protagonistului sunt evidențiate direct și de către celelalte personaje. Cea mai importantă în viața sa este Ana, care l-a început i-a fost loială lui Ghiță, având încredere în deciziile sale: „Ghiță este un om drept și blând la fire, dar e un om cuminte și nu voiește să audă, nici să vadă, nici să știe nimic, nu voiește să ațâțe mânia oamenilor răi”.

Însă, poziția sa față de soțul ei se schimbă pe parcurs, deoarece atitudinea lui Ghiță îi amenință familia: „Ești un om netrebnic și grozav; trebuie să te fi ticăloșit tu în tine, pentru ca să îmi spui ceea ce nu crezi nici tu însuți, zise ea și se îndreaptă fără zgomot. Tu ești acela care pleacă înaintea lui ca o slugă, iar nu eu Ghiță!”

Caracterizarea indirectă

Caracterizarea indirectă se realizează prin vorbele și acțiunile sale. Acesta are o aspirație obsesivă pentru avere, fapt ce se transformă în patimă. El trece printr-un conflict exterior, cât și interior.

Protagonistul se abate de la morala enunțată la începutul nuvelei, considerând că sărăcia înseamnă lipsa demnității. Așadar, cizmarul ajunge robul banilor.

Ajunge să-și sacrifice familia, demnitatea și liniștea în favoarea banilor. El se transformă într-un om total diferit.

Personajul principal este caracterizat și prin metoda autocaracterizării. Monologul său este o metodă de apărare, victimizându-se „Ei! Ce să-mi fac? …Așa m-a lăsat Dumnezeu! …Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât dorința mea? Nici cocoșatul nu e însăși vinovat că are cocoașa în spinare.”

Întregile acțiuni ale lui Ghiță scot la suprafață incertitudini și nesiguranțe, temeri ce-l domină. Suspiciunea se instalează în sufletul lui. Spre final, Ghiță devine conștient de manipularea lui Lică.

Ultima treaptă a dezumanizării este reprezentată de crima comisă. Ghiță și-a omorât propria soție. Ghiță este omorât la rândul său, Lică se sinucide, iar întreg hanul ia foc, moment în care locul se purifică.

Harap-Alb mai este supus la o ultimă probă, definitorie pentru destinul personajului. Acesta trebuie să se întâlnească cu omul roș, alt caracter de care trebuie să se ferească, după sfaturile tatălui său.

Întreaga călătorie spre curtea împăratului este o adevărată inițiere a crăișorului. Acesta învață că orice lucru neînsemnat poate să îi fie de mare ajutor, indiferent de aparențe. Tânărul reușește să cunoască natura umană.

Pe drum spre Împăratul Roș, i se vor alătura cinci personaje supranaturale, devenindu-i ajutoare de nădejde:

• Gerilă – „o dihanie de om care se perpelea pe lângă foc”;
• Flămânzilă – „o namilă de om”;
• Setilă – „fiul Secetei, născut în zodia rațelor și împodobit cu darul suptului”;
• Ochilă – „o schimonositură de om”;
• Păsări-Lăți-Lungilă – „fiul săgetătorului și nepotul arcașului”.

Prezentarea grotescului prin intermediul comicului

Fiecare dintre cele cinci personaje, enumerate anterior, sunt conturate cu elemente grotești. De fapt, ele semnifică un om dominat de o anumită trăsătură de caracter, mai exact de către viciile pe care oricine le poate avea.

Din acest motiv Harap-Alb are capacitatea de a-și face prieteni reali, loiali, ce-l vor ajuta împotriva primejdiilor. Fiecare se va folosi de trăsătura sa dominantă, care la nevoie se dovedește a fi de mare ajutor.

„Tot omul are un dar și un amar, și unde prisosește darul nu se mai bagă în seamă amarul” (Ochilă). După cum am observat, Harap-Alb este foarte priceput în a-și face prieteni noi. Însă, totul pornește dintr-o filozofie veche, eclipsată și în acest basm. Omul nu poate trăi de unul singur.

Așadar, sufletul crăișorului îl lasă să ofere o mână de ajutor albinelor și furnicilor pe care le întâlnește în calea sa. Dând dovadă de dragoste și de binele făcut, Harap-Alb este recompensat de către cele două crăiese (crăiasa albină și crăiasa furnică).

În cazul în care el însuși se află într-un impas, cele două vor veni în ajutor să-i salveze viața. Este nevoie să folosească aripile magice ce le-a primit.

Harap-Alb cunoaște ce este aceea dragostea adevărată

Drumul către Împăratul Roș nu a fost de hazardă. Harap-Alb urmează să cunoască dragostea adevărată. Astfel, el va fi pregătit pentru căsătorie, fiind un reper final pentru inițierea sa.

Harap-Alb este supus la probe și la împărăția fetei. Este supus de către viitorul lui socru, probele având la bază ritualurile țărănești de cerere a mâinii fetei. Ultima probă la care este supus Harap-Alb este cea decisivă.

Totodată, este și o demonstrație a calităților viitoare soții, acest fapt fiind ilustrat atunci când îi va salva viața. Crăișorul este trezit din morți cu ajutorul apei vii și a smicelelor. Acum, Harap-Alb redevine el însuși, fiul de crai.

Viitorul împărat își poate acum închega propria sa familie și-și asumă conducerea unui împărat. Datorită experienței sale, statutul lui social și moral se schimbă, devenind un adult pregătit pentru viață.

Pe drumul către curtea Împăratului Verde, Harap-Alb i se confesează fetei. Ajunși la curtea împărătească, ea dezvăluie adevărata identitate a spânului, moment în care Harap-Alb este decapitat.

Întreaga ipostază simbolizează ruperea legământului. Spânul este mai apoi făcut pulbere de către calul lui Harap-Alb. Întreg echilibrul se restabilește.

În „Povestea lui Harap-Alb” sunt utilizate multe simboluri. Așadar, pădurea este un labirint, mai exact un simbol ambivalent. Pădurea este locul unde mezinul va încheia și va începe o etapă: „de la un loc i se închide calea și încep a i se încurca cărările”.

Rătăcirea în pădure, dar și întâlnirea cu spânul este de fapt un simbol al drumului interior al crăișorului către sine. Fântâna completează întregul tablou. Simbolizează infernul, moartea și învierea.

Craiul renaște în urma botezului din fântână sub formă de slugă, Harap-Alb. Numele este de fapt un oximoron, unde „Harap” înseamnă slugă, iar „Alb” semnifică puritatea sa ce a rămas neatinsă.

Cele trei probe la care este supus Harap-Alb

Odată ce au ajuns la curtea Împăratului Verde, spânul îl supune pe crăișor la trei probe:

• Aducerea salatelor din Grădina Ursului – ajutat de către Sfânta Duminică;
• Aducerea nestematelor cerbului – „cu cap cu tot, așa bătute cu pietre scumpe, cum se găsesc” – ajutat de către Sfânta Duminică;
• Aducerea fetei Împăratului Roșu pentru căsătoria ei cu spânul.

În primele două situații se va folosii de obiecte magice:

• Pentru urs – o licoare „somnoroasă”;
• Pentru cerb – utilizează sabia lui Statu-Palmă-Barbă-Cot.

Însă, ultima etapă, cea de a treia, face de fapt din inițierea lui Harap-Alb. Este cea mai complexă. Din această cauză va avea nevoie de ajutorul mai multor personaje cu puteri miraculoase.

Harap-Alb și-a dezvăluit curajul, priceperea și înțelepciunea pe drumul către Împăratul Roș, ajutând furnicile și albinele. La schimb, acesta a primit câte o aripă fermecată de la fiecare crăiasă împarte. Mai mult decât atât, datorită caracterului său prietenos, Harap-Alb este însoțit de personaje supranaturale:

• Gerilă;
• Flămânzilă;
• Setilă;
• Ochilă;
• Păsări-Lăți-Lungilă.

Trece totodată de încercările impuse de către Împăratul Roș. În schimbul împlinirii lor, Harap-Alb reușește să completeze și ultima misiune. După ce calul lui Harap-Alb și turturica fetei s-au întrecut, aducând „trei smicele de măr și apă vie și apă moartă de unde se bat munții în capete”.

Pe drum către curtea Împăratului Verde, mezinul se îndrăgostește de fată. O dată ajuns la curtea Împăratului, fata mărturisește și-l demască pe Spân. Urmează decapitarea lui Harap-Alb, moment în care se dezleagă de întruchiparea răului.

Calul, la rândul său îl distruge pe spân: „zboară cu dânsul în înaltul cerului, și, apoi, dându-i drumul de acolo, se face Spânul până jos praf și pulbere.” De fapt, decapitarea simbolizează finalul inițierii.

Totul este conturat de către motivul morții inițiatice. Se utilizează obiectele magice obținute în ultima etapă pentru a-l reînvia pe Harap-Alb. Ca și răsplată, acesta primește mâna fiicei Împăratului Roș și împărăția unchiului său.

Deznodământul este subliniat de refacerea echilibrului. În opera „Povestea lui Harap-Alb” sunt prezente numerele magice: 3, 12, 24, ce sunt de fapt semne ale totalității.

Protagonistul este cel ce se dezvoltă pe parcursul întregului text. Celelalte personaje sunt tipologii umane reduse la o singură trăsătură umană:

• Răul;
• Mâncăciosul;
• Frigurosul ș.a.m.d.

Spre deosebire de alte basme, Harap-Alb nu are puteri supranaturale, însă dezvoltă un set de valori etice necesare unui adevărat împărat. Întregul sens al operei este dictat de către Sfânta Duminică: „Când vei ajunge și tu odată mare și tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr și vei crede celor asupriți și necăjiți, pentru că știi acum ce e necazul.”

Spânul este antagonistul operei literare „Povestea lui Harap Alb”. Acesta joacă rolul unui rău necesar în viața personajului principal.

Spânul este un personaj secundar, negativ. Reprezintă tipologia omului viclean, manipulator, mincinos și duplicitar.

Acesta este caracterizat în întreaga operă prin:

• Caracterizarea directă;
• Caracterizarea indirectă;
• Autocaracterizarea.

Caracterizarea directă

Caracterizarea directă a spânului este realizată prin intermediul naratorului și a personajelor. Naratorul omniscient și subiectiv sugerează în text că antagonistul este un om viclean. Are mai multe fețe, prezentându-se crăișorului „Îmbrăcat altfel și călare pe un cal frumos, și prefăcându-și glasul începe a căina pe fiul craiului”.

Caracterizarea directă realizată de personaje, este evidentă prin fetele Împăratului Verde, ce erau suspicioase în legătură cu aparența Spânului. Acestea erau aproape convinse că verișorul lor nu are cum să fie antagonistul, ci chiar Harap Alb.

„Fetele împăratului priveau la verișor… cum privește cânele pe mâță și le era drag ca sarea-n ochi, pentru că le spunea inima ce fel de om fără de lege este Spânul.”

Pentru însuși fiul de crai, Spânul era omul căruia i se supunea începând de la botezul din fântână. Spânul era gata să-l omoare pe Harap-Alb dacă acesta își încălca cuvântul: „Spânul, voind să piardă acum pe Harap Alb cu rice preț”, „că de l-oi vedea obrăznicindu-se cumva, acolo pe loc îi și tai capul”.

Împăratul Verde îl invidia pe însuși Spânul, deoarece acesta îl avea pe Harap Alb ca și slugă vrednică și loială. Însă, acesta nu știa că Harap-Alb era chiar propriul și adevăratul său nepot.

Caracterizarea indirectă

Caracterizarea indirectă a spânului se realizează prin:

• Limbaj;
• Fapte;
• Nume.

Așadar, caracterizarea indirectă prin limbaj îl îmbracă pe spân într-o alură desprinsă dintr-un adevărat calvar. Acesta tratează toate personajele dintr-o poziție de superioritate. Limbajul său se bazează pe un ton superior: „Ba să-și puie pofta-n cui, răspunse Spânul răutăcios”.

Spânul încearcă din răsputeri să-l impresioneze pe Împăratul Verde prin intermediul puterii sale față de supușii săi. Însă, vorbele îl trădează, fiind cuvinte goale, fără valoare. „Spânului îi mergea gura ca pupăza, de a amețit pe Împărat încât a uitat și de Harap Alb, și de cerb, și de tot”.

Spânul este o fire lingușitoare, pledând dintr-o poziție de superioritate. El deja își asumase rolul de împărat. Este un caracter bolnăvicios. El reușește să-l păcălească pe fiul craiului prin răutate și vicleșug.

Întâi îi oferă ajutor, iar mai apoi îl obligă să devină sluga sa, punându-l să se jure pe paloș. Pentru el, statutul crăișorului era o împlinire a visului său, cel de a scăpa de statutul social inferior. Încearcă să se scape de Harap Alb, supunându-l la mai multe probe periculoase: „Spânul, bodrogănind din gură, nu știa cum să-și ascundă ura.”

Caracterizarea prin nume este vagă. Spânul nu-și spune adevăratul nume. „Spân” semnifică un bărbat lipsit de păr facial.

Autocaracterizarea

Prin intermediul autocaracterizării, cititorul poate observa că spânul își atribuie rolul lui Harap Alb. Însă, începe să creadă el însuși că este nepotul lui Verde Împărat. Vorbește despre el lipsit de orice fel de modestie, considerând că este superior peste toți „Alt stăpân în locul meu nu mai face brânză cu Harap Alb”.

Relația protagonist – antagonist este foarte bine ilustrată în cardul basmului cult „Povestea lui Harap Alb”, scris de către Ion Creangă. Întreaga operă se focalizează pe lupta dintre bine și rău, binele ieșind triumfător.

O temă secundară ce este evidențiată prin relația dintre cele două personaje este cea a drumul inițiatic al crăișorului. În maturizarea sa intră motivul „răului necesar”, reprezentat de către Spân. Așadar, relația dintre cei doi va fi ilustrată în anumite secvențe importante din întreaga operă.

Botezul din fântână

Un prim episod ilustrativ pentru relația dintre cei doi este cel al botezului din fântână. Coborârea crăișorului în fântână, la insistențele omului spân, este un simbol ambivalent al vieții și al morții.

Datorită neascultării crăișorului, acesta văzându-se în pădure, decide să se lase îndrumat de spân. Astfel, are încredere în acesta, chiar dacă a fost sfătuit de către tatăl său să nu o facă. Așadar, fiind că crăișorul se sperie că nu poate ieși din pădurea labirint, „un loc unde i se închide calea și încep a i se încurca cărările”, fiul de crai îi cade pradă Spânului.

Naratorul va evidenția diferența dintre cele două personaje prin sintaxa „Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potrivește Spânului…”. Spânul este un adevărat geniu în exploatarea slăbiciunilor celor din jur, așadar face același lucru cu crăișorul.

Ignorând răul, fiul de crai ajunge să i se schimbe identitatea, devenind sluga Spânului. Această secvență reprezintă de fapt începutul inițierii sale. Spânul îi atribuie un nume oximoronic, ce oglindește natura sufletească și contrastul dintre esență și aparență a protagonistului.

Văzându-se încolțit, Harap Alb decide să-și dea cuvântul în fântână pentru a putea ieși de acolo. Ulterior, acesta va trebui să înfrunte sarcinile dificile impuse de către Spân, odată ajuns la împărăția lui Verde Împărat.

Moartea și învierea lui Harap Alb

Un alt episod ilustrativ al relației dintre cele două personaje este cel de la finalul operei, în care adevărul iese la iveală, iar răufăcătorul este pedepsit. Harap Alb a fost supus tainelor inițierii, prin care a reușit să devină îndurător și tolerant.

Prin ele a dobândit calități vrednice unui împărat, precum:

• Prudența;
• Răbdarea;
• Toleranța;
• Ajutorul.

Spânul îl supune la o ultimă probă, cerându-i lui Harap Alb să-i aducă fata Împăratului Roș. Harap Alb își respectă până la final cuvântul dat în fântână. Pe drum înapoi către împărăția unchiului său, Harap Alb se destăinuie fetei Împăratului Roș.

Odată ajunși față în față cu Spânul, fata îl deconspiră. Antagonistul îi taie capul lui Harap Alb, acesta murind. Într-un final Spânul este pedepsit și eliminat de către calul lui Harap Alb.

Mezinul este readus la viață de către fată, fiind acum pregătit să conducă împărăția. Întreaga secvență reflectă încheierea drumului inițiatic, binele triumfând într-un final, iar crăișorul acum este vrednic de a fi împărat.

Așadar, ordinea firească a lucrurilor se restabilește, iar Harap-Alb devine acum un împărat, moștenitor la tron, iubit de toți.

Acestea fiind spuse, vrednicia crăișorului nu ar fi fost posibilă fără intervenția Spânului, ce a jucat rolul răului necesar în maturizarea personajului principal. Cele două secvențe descrise mai sus sunt definitorii pentru relația dintre cele două personaje, protagonist – antagonist.