Cartea anului 2013 în Suedia, stă scris extrem de promițător pe coperta de la Pasiune pură. Scriitoarele suedeze îmi sunt cunoscute în primul rând datorită colecției de cărți polițiste de la Editura Trei, așa că o nouă incursiune în literatura nordică îmi stârnește interes.
Personajul principal din Pasiune pură – Lena Andersson
Avem de-a face cu o tipă – Ester Nilsson, o femeie rațională, aflată într-o relație care se pare că îi oferă tot confortul fizic și moral, dar căreia se pare că îi lipsește pasiunea, cel puțin din prisma ei.
Din ziua în care a descoperit limbajul și ideile și a înțeles limpede care îi este menirea, Ester a respins definitiv atributele unei existențe costisitoare: nu cheltuia mult pe mâncare, avea grijă să folosească metode contraceptive, călătorea rațional, nu se împrumuta nici de la bănci, nici de la persoane particulare și evita toate situațiile care ar fi putut-o îndepărta de preocupările cărora hotărâse să-și dedice timpul – adică să citească, să gândească, să scrie și să converseze.
Într-o zi Ester primește o ofertă de a conferenția despre artistul vizual Hugo Rask. Când începe să îi aprofundeze opera o apucă îndrăgosteala aproape adolescentină, fără măcar să îl vadă vreodată. Bineînțeles că primul contact vine ca o confirmare a ceea de deja își construise în minte, deși bărbatul are destule trăsături comportamentale care nu îi plac. Totuși se îndrăgostește mai mult de o iluzie, iar partenerul său de viață nu are practic nicio șansă, fiind părăsit fără niciun regret.
Urmează luni întregi de alergătură disperată după Hugo, care face ce-i drept sex de două ori cu ea. Bărbatul nu îi dă mari speranțe, însă ea interpretează fiecare gest al său într-un mod care vine să îi confirme dragostea.
Vorbim practic de o obsesie, o îndrăgosteală adolescentină, așa cum spuneam și nicidecum de o descoperire reciprocă a doi oameni. Nu prea am înțeles mecanismul acesteia, dar cât de departe e ea de profunzimea trăirilor din Muzeul inocenței al lui Orhan Pamuk!
Nu pot considera Pasiune pură ca fiind lipsită de orice merit, pentru că de multe ori gândurile pe care le exprimă autoarea sunt destul de profunde, dar mie nu mi-a plăcut. O obsesie bruscă, o construcție intelectuală mai mult lipsită de orice explicație, dar probabil nici nu trebuie prea multe pentru a se declanșa așa ceva.