Pe scurt, romanul se inscrie perfect in categoria „proza contemporana”, din perspectiva accentelor pregnante de violenta, xenofobie, deviatii de natura psihica, iar autorul te confrunta frontal cu intrebari deloc confortabile, rezultate din realitatea tangibila, imediata: cum se justifica violenta neprovocata?, este violenta si boala psihica ereditara? care este linia ce demarca conduita social acceptata?
Percepe societatea de azi devierea comportamentala ca boala psihica? suntem mai apreciati pentru un comportament conform normelor sociale decat pentru inteligenta si capacitatile noastre? unde se termina societatea si unde incepe individul? responsabilitatea individului rezida in grija pentru principiile sociale sau fata de cei dragi? familiile sunt compuse doar din indivizi purtatori ai acelorasi gene? o familie fericita este aceea care ramane impreuna cu orice cost? avem cu totii o pornire criminala – uneori incontrolabila – impotriva celor care nu se adapteaza in societate?
O singura scena imprima o perspectiva teatrala: doua cupluri olandeze se intalnesc pentru o cina la un restaurant de lux din Amsterdam. Pretextul intalnirii nu este unul festiv, cele doua familii trebuind sa ia o decizie cu privire la crima comisa de fiii lor adolescenti. La momentul cinei, in ciuda reactiei de indignare pe care le-a starnit clipul postat pe youtube cu faptele comise, doar parintii i-au recunoscut pe autorii faptelor. Cele doua familii trebuie sa ia o decizie care le va afecta ireversibil viitorul.
Restaurantul este acel gen de local pentru care astepti trei luni sa faci o rezervare (cu exceptia cazului in care esti Serge Lohman, popularul candidat pentru functia de prim-ministru), de unde pleci doar cu impresia ca ai cinat (farfuriile sunt, prin excelenta, mai mult goale) si unde ti se explica in detaliu unde si cum a crescut, a fost ingrijit si cum a fost sacrificat mielul din farfurie.
Focusul este in permanenta pe desfasurarea cinei (cu detalii excesive despre fiecare fel servit, costul mancarii etc), in timp ce detaliile despre lucrurile importante (crima comisa, boala/ bolile mentale de care sufera Paul, naratorul) sunt intentionat amanate si prezentate evaziv. Ceea ce nu face decat sa sporeasca curiozitatea cititorului. Si eu sunt un cititor curios.
O mica paranteza: imi place sa aflu mici secrete despre autorii/ cartile care ma fascineaza si felul in care ele au fost scrise. Asa ca, pentru mine, lectura unui roman nu se sfarseste, aproape niciodata, odata cu ultima pagina a cartii. Un mic secret din „Cina” a fost dezvaluit de Herman Koch intr-unul din interviurile sale (pentru curiosii care nu gasesc in roman raspunsul la intrebarea legata de boala psihica de care e suspectat Paul):
I was deliberately vague about that. I considered certain autistic disorders, particularly Asperger’s. After all, he is rather indifferent about what happens to other people. But if I had stated this explicitly in the book, people would have said, ‘That’s a very crude caricature, people with Asperger’s don’t behave as aggressively and unpredictably as this fictional character!’ I had no wish to engage in discussions of that kind. However, I did consult an expert about whether someone’s DNA might show clear evidence of such disorders. He told me that this is not yet possible, but that it will be in five years’ time. So that’s the only bit of science fiction in the whole book.
O imagine mi-a ramas impregnata pe retina si o sa ma urmareasca de aici inainte: degetul mic al chelnerului ce se apropie din ce in ce mai mult de macarurile servite, insotit de explicatii interminabile.
Daca inca nu sunteti convinsi ca „Cina” este un must-read, va mai spun un „secret”: actrita Cate Blanchett isi va face dubutul regizoral cu un film ce va fi adaptat dupa romanul lui Herman Koch.