Confruntarea cu moartea in lirica argheziana

          Opera lirica a lui Arghezi se constituie de-a lungul a 4 mari directii:

-poezia filozofica

-poezia existentiala

-poezia sociala

-poezia de dragoste

          Dincolo de tema mortii, cea a cautarii lui Dumnezeu constituie una dintre coordonatele definitorii ale universului liric arghezian asa incat multi critici literari considera ca Psalmii arghezieni reprezinta partea cea mai rezistenta a operei sale, la Arghezi cuvantul este asimilat logosului.

          Intr-un fel poetul repeta actul creator primordial descoperind necontenit noi semnificatii poetice: “Ma lupt de o viata intreaga cu cuvintele. Am cautat sa le supun si din materia lor plastica sa modelez dupa gand si simtire un vesmant nou pentru o idee sau pentru sentiment.” In fata mortii Arghezi a exprimat toata gama de atitudini de la spaima terifianta dintr-o poezie “Precum duhovniceasca” pana la acceptarea senina, aproape mioritica din poezia “De-a v-atei ascunselea” tema centrala a operei fiind moartea ce conjuga un intreg complex de teme si motive printre care: destinul, iubirea, devenirea prin celalat, jocul, egalitatea in fata mortii sau trecerea vresus clipa.

          Textul poeziei este organizat pe o schema doar aparent epica in care tatal isi initiaza copiii in taina mortii apeland la formele unui joc. Mai intai ii avertizeaza asupra disparitiei intr-o zi a fiecarei fiinte atraganu-le implicit atentia asupra prefectiunii jocului. Identificam in aceasta viziune argheziana a mortii ideea consubstantialitatii regnurilor vietii care participa in aceeasi masura la ineditul joc ce este privit ca o curgere lenta astfel incat poetul reprezinta gradat emotia.

“Puii mei, bobocii mei, copiii mei

 Asa este jocul

 Il joci in doi, in trei,

Il joci in cate, cati vrei

Arde-l-ar focul.”

          Unitatea universului se pastreaza mereu aceeasi, iubirea tatalui pentru copii se manifesta si in duiosia cu care se gandeste la bunastarea acestora.

          Clepsidra ii aduce poetului dezamagire, nostalgie, parere de rau dar si revolta ce este strigata patimas la finalul poeziei.

          Chiar daca titlul este imprumutat de la un joc copilaresc iar textul urmareste sa mentina iluzia jocului, razbate eterna framantare a omului, zbuciumul launtric al celui care se simte amenintat, durerea de “piericiune” in “Duhovniceasca”.



          Atitudinea in fata mortii ia forma spaimei de neant iar perspectiva poetului asupra lumii capata dimensiuni inspaimantatoare prin grandoare “Ce noapte groasa, ce noapte grea/ A batut in fundul lumii cineva”, pare ca intreg universul este scaldat de un intuneric de nepatruns sugerandu-se lipsa de perspectiva sau limitarea la care este condamnat individul. Noaptea reprezinta aici nu doar un element de cadru ci mai ales o stare de suflet. Versuri precum “Tati nu mai sunt/ Tati au plecat de cand ai plecat/ Tati au murit de tot”, extind ideea mortii asupra intregului univers astfel incat poetul isi cauta scaparea la pieptul mamei sub forma unui delir. Aceasta evocare a iubirii materne are sensul unei recuperari a fericirii simple pe care poetul o experimentase in copilarie.

          Poetul va intra in circuitul materiei, se depersonalizeaza iar numarul casei simbolizeaza identitatea acestuia. Interesant este faptul ca, intreaga locuinta are aceeasi soarta cu cea a omului.

           Exista o frica de maorte dezvaluita  mai pregnant in ultima strofa cand poetul se identifica cu Iisus omul care nu mai paote suporta durerile crucii si fuge de pe ea.

          La putini dintre poetii literaturii noastre apropierea mortii este oarecum linistitoare. Cauza sta in ceea ce Mircea Eliade a numit a fi un “Crestinism cosmic”. Moartea marcheaza intrarea intr-un taram al neprevazutului.

-Flori de mucegai-

          Poezia face parte din volumul cu acelasi nume aparaut in anul 1931.

          Este un text pragmatic asadar o arta poetica care marcheaza o modificare in estetica lui Tudor Arghezi. Incepand de acum precum in intreaga poezie moderna de la Baudelaire la suprarealism, lirica lui Arghezi se aseaza acum sub semnul categoriilor negative precum uratul, banalul, bizarul, oribilul, bufoneria etc…

          Sub semnul paradoxului, inca de la primele versuri ne intampina o poetica a antipoeticului “L-am scris cu unghia pe tencuiala/ Pe un perete de firida goala”. Acestea trimit la scrijelirile intemnitatului, spatiul ermetic putand fi chilia monahala, celula inchisorii sau caverna.

          Arta manieristica este inlocuita acum cu arta insolita ce poarta pecetea raului.

          Versurile din “Flori de mucegai” sunt scrise “pe un perete de firida goala” ca o expresie a claustrarii, a insingurarii si poate chiar a vidului existential.

          La adapostul beznei din penitenciar pe intuneric in singuratate prolifereaza domnate doar florile de mucegai ca niste flori ale raului. Inchiderea inseamna condamnare la intuneric si singuratate , firida optureaza orice sursa exterioara de lumina, orice deschidere catre lumea de afara.

          Criticul Nicolae Balota descopera ca supratema intregului ciclu al florilor raului este “viata in ruptura”.



          Omul este parasit de semeni si de Dumnezeu si abandonat propriei demonii, harul divin la fel si inspiratia i-au fost retrase definitiv. Simbolurile inspiratiei evanghelistilor nu strajuiesc lirica florilor de mucegai. Din cei 4 scriitori biblici lipseste in mod semnificativ Matei si simbolul sau transcedental ingerul.

          Constient de originalitatea gestului sau, poetul incearca o alta cale: refuza sa fie mijlocitorul harului, instrumentul actiunii divine. Din potriva arta lui sta sub consemnul unei sacralitati negative, ea se vrea a fi o emblema a nedesavarsirii, a imperfectiunii umane.

          Noua poezie se profileaza intr-un egal temporal “Sunt stihuri fara an”.

          Statutul de detentie presupune atingerea gradului 0 al existentei umane  ca punct imprejurul caruia salasluieste raul: “Stihuri de groapa” aceasta echivaleaza insa cu o moarte pe care poezia este chemata sa o exprime.

          Stihurile de groapa capata forma unui bocet arhaic in care se impreuneaza aspiratia spre puritate (spre sete de apa) cu dorinta de extinctie (si de foame de scrum).

          Odata cu volumul florilor de mucegai imaginarul arghezian coboara intr-un regim nocturn al imaginii unde omul desi nu mai are acces la transcendent mai nazuieste la puritatea esentelor. Fronda totala a versului arghezian e transmisa odata cu “unghiile de la mana stanga” prin acestea autorul instiga raul primar, poate chiar animalic. Poetul va avea de acum inainte un dublu rost:

1. reinprospatarea limbajului poetic prin infuzia de cuvinte vulgare sau argotice carora sa li se descopere expresivitatea

2. valorificarea aspectelor nefaste ale existentei astfel incat chiar in mijlocul noptii spiritul sa desluseasca lumina cunoasterii.

          Ambele poezii sunt arte poetice precum “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” a lui Blaga.