blog general

Category: Referate (Page 1 of 6)

Caracterizarea lui Motoc, personaj din nuvela Alexandru Lapusneanul

Motoc este un personaj secundar fiind folosit de Voda pentru a-si pune in practica planurile diabolice. Personajul este surprins in cea de-a doua domnie a lui Alexandru Lapusneanul in mai multe locuri: la Tecuci, in palatul domnesc, in sala de oaspeti.

Vornicul este caracterizat direct de catre narator, dar si de catre Alexandru Lapusneanul care il considera intrigant, un tradator de profesie care unelteste impotriva tuturor domnitorilor pentru a-si atinge propriile interese.

Naratorul nu-si eprima atitudinea fata de personaj, dar se refera la gesturile acestuia prin care vrea sa fie remarcat de Alexandru Lapusneanul.

Vornicul Motoc ramane intruchiparea acelei boierimi insetate de avere si se inscrie, find un important personaj din literatura romana.

In primul capitol:

  • lingusitor, prin gesturile facute ii cade in genunchi si ii saruta mana.
  • indraznet, participand la dialogul cu Alexandru Lapusneanul alaturi de ceilalti trei boieri.

In al doilea capitol:

  • nu se remarca vreo tresatura a personajului secundar.

In al treilea capitol:

  • intrigant, crud, plin de ura, mandru fata de multime: ”eu sunt un boier mare, ei sunt niste prosti”
  • las, viclean, ipocrit, rautatea lui fiind cunoscuta in toata Moldova, sugestiva fiind si numele lui.
  • tradator, slugarnic, urmareste propriile interese, insa in final isi primeste pedeapsa.

Caracterizarea lui Motoc

Luceafarul, de Mihai Eminescu – comentariu literar (structura poemului)

Poemul ”Luceafarul” a fost conceput in perioada studentiei la Berlin. Sunt cunoscute cinci variante, iar varianta finala a fost publicata in Almanahul Societatii Academice Social Literare ”Romania Juna” in luna aprilie, anul 1883, iar in luna august, in revista ”Convorbiri literare”.

Sursele de inspiratie: In scrierea poemului ”Luceafarul”, Mihai Eminescu s-a folosit de mai multe izvoare:

  • izvoare folclorice: basmul popular, fata din gradina de aur cules de germanul Richard Kunisch intr-o calatorie prin tarile romane, mitul zburatorului valorificat in primul tablou.
  • izvoare filosofice: pentru a sublinia diferenta dintre omul de geniu si cel obisnuit, poetul a valorificat lucrarea ”Lumea ca reprezentare si vointa” a filosofului german Arthur Schopenhauer.
  • izvoare mitologice: mitologia greaca, indiana si crestina.
  • izvoare biografice: viata poetului este ridicata la nivel de simbol.

Teme si motive:

  • Conditia omului de geniu in raport cu iubirea si cunoasterea.
  • Tema cosmosului, a naturii, a timpului bivalent.

”Il vede azi, il vede maini” – pentru timpul individual masurabil

”Noi nu avem nici timp, nici loc

Si nu cunoastem moarte”

Motive literare: visul, noptii, lunii, oglinzii, stelelor, cuplului, castelului.

Luceafarul - Mihai Eminescu

Structura poemului ”Luceafarul”, de Mihai Eminescu

Poemul este structural in patru parti:

  • Primul tablou (strofele 1-43) prezentand povestea de iubire dintre fata de imparat si Luceafar.
  • Al doilea (strofele 44-64) prezentand idila dinte Catalin si Catalina care reprezinta cuplul in ipostaza umana.
  • Al treilea (strofele 65-85) construit pe baza mai multor secvente poetice: zborul intergalactic al Luceafarului devenit Hyperion, rugamintea adresata Demiurgului si argumentele acestuia pentru a-l determina sa renunte la ideea de a deveni muritor.
  • Ultimul tablou (strofele 86-98), plasarea cuplului Catalin-Catalina intr-un cadru romantic si retragerea Luceafarului in lumea lui.

Primul tablou

Incipitul poemului aminteste de formula specifica basmului plasand povestea de iubire intr-un spatiu si timp nedeterminat. Fata de imparat se distinge prin frumusetea fizica sugerata prin epitetul cu valoare de superlativ absolut ”o prea frumoasa fata”. Singura la parinti, fata este unica si prin curatenia sufleteasca, aspect subliniat prin comparatia dezvoltata ”cum e Fecioara intre sfinti si luna intre stele”. Dragostea fetei de imparat pentru Luceafar exprima aspiratia ei spre absolut. Castelul aminteste si el de basmul popular, este spatiul ce tine de lumea terestra, lumea fetei de imparat.

Fereastra este un simbolul al celor doua lumi. Ea il invoca in vis cerandu-i sa coboare in lumea terestra, in lumea limitata ”cobori in jos Luceafar bland..”. Luceafarul raspunde la chemarea fetei se arunca in apele marii si ia infatisarea unui ”tanar voievod cu par de aur moale” ce ”tine un toiag incununat cu trestii” asemeni zeului Neptun.

Metamorfozat in ipostaza angelica, Luceafarul are ca parinti simbolici cerul si marea ”iar cerul este tatal meu si muma mea e marea”. Luceafarul ii cere la randul lui sa renunte la lumea ei facandu-i promisiunea ca o va transforma in regina marii. Ea nu-l urmeaza intrucat constientizeaza ca ar trebui sa moara in sens uman. Luceafarul nu are semnele vietii, iar fata observa acest aspect.

Strain la vorba si la port

Lucesti fara de viata

Ca eu sunt vie

Tu esti mort si ochiul tau ma-ngheata

Dupa trei zile de asteptare, Luceafarul se arata iar, fata il cheama cu aceeasi invocatie. Luceafarul metamorfozeaza in ipostaza demonica.  Portretul fizic intareste imaginea acestei ipostaze: ”Pe negre-i vitele de par”, ”negru giulgi”, ”marmoreele brate”. Parinti simbolici sunt de data aceasta Soarele si noaptea (”Si soarele a tatal meu/Iar noaptea-mi este muma”).

Luceafarul ii face si de data aceasta o promisiune spunandu-i ca o va transforma in cea mai stralucitoare stea (”Pe a mele ceruri sa rasari/Mai mandra decat ele”). Fata nu-l urmeaza nici de data aceasta datorita incompatibilitatii dintre cele doua lumi ale lor.

Luceafarul este dispus la sacrificiu de a renunta la lumea lui pentru a cunoaste sentimentul iubirii.

Tabloul al doilea

Acest tablou se deruleaza in spatiul terestru cuprinzand strofele 44-64. Intre I si al II-lea tablou exista o strofa care are rolul de a face legatura dintre cele doua parti (43). In acest tablou fata de imparat este individualizata avand un nume.

Prin numele lor asemanatoare se subliniaza faptul ca ei reprezinta exponentii aceleasi lumi, cea terestra. Catalin este portretizat cu ajutorul limbajului popular ”cu obrajii ca doi bujori/De rumeni bata-i vina”. Din punct de vedere social este un simplu paj cu origine necunoscuta ”Baiat din flori si din pripas”. Intre cei doi exista diferenta din punct de vedere social, de aici si indrazneala lui Catalin de a o atrage pe Catalina in jocul iubirii. Tentatia de-al respinge exista, mai ales ca fata are nostalgia Luceafarului.

O, de Luceafarul din cer

M-a prins un dor de moarte”.

Modalitatea prin care incearca sa o atraga Catalin este asemnata cu cea a vanatorii din evul mediu. Apartenenta la aceeasi lume este exprimata prin faptul ca fata observa cateva calitativa comune:

Si guraliv si de nimic

Te-ai potrivi cu mine”.

Motivul sarutului dezvolta ideea acestei potriviri dintre membri cuplului. Pentru Catalina existenta ei fara iubirea pentru Luceafar inseamna o viata fara implinire. Solutia finala propusa de Catalin este fuga in lume.

Hai si-om fugi in lume

Doar ni s-or pierde urmele”.

Aceasta solutie ar facea sa uite de parinti.

Tabloul al treilea

Acest tablou (65-85) este construit din mai multe secvente poetice care prezinta zborul Luceafarului in timp la momentul primordial al creatiei, rugamintea adresata de aceasta Demiurgului si argumentele folosite de creator pentru a-l determina sa renunte la ideea de a deveni muritor. Prin subtantivele in vocativ se exprima superioritatea Demiurgului in raport cu Luceafarul numit pentru prima data Hyperion. Atributul eternitatii de care cere sa fie dezlegat de catre Demiurg exprima superioritatea celor doi in raport cu lumea terestra.

Dezlegarea de nemurire este determinata de sentimentul iubirii pentru fata ”Si pentru toate da-mi in schimb/O noapte de iubire”. Cererea Luceafarului nu poate fi indeplinita intrucat s-ar ajunge la haosul primordial, de aici si nevoia creatorului de-ai aminti diferentele dintre ei si lumea comuna. Oamenii obisnuiti sunt supusi trecerii timpului fiind cunoscut succesiunea generatiilor.

Viata oamenilor obisnuiti tine de noroc (”Ei doar au stele cu noroc/Si prigoniri de soarta”) pe cand ”Noi nu avem nici timp, nici loc/Si nu cunoastem moarte”. Demiurgul se ofera sa-i dea Luceafarului intelepciunea ”cuvantul meu dintai”, spiritul justitiar, dreptate si tarie si posibilitatea de a controla destinul umanitatii, insa fara a-i da posibilitatea de a deveni muritor. Argumentul final exprima faptul ca Luceafarul va fi dezamagit in urma revederii cuplului Catalin-Catalina. Rapiditatea cu care se stabilesc relatiile intre oameni va reprezenta dezamagirea Luceafarului din finalul poemului.

Ultimul tablou

Ultimul tablou (86-98) este construit simetric in relatie cu primul tablou datorita alternantei spatiului terestru cu a celui cosmic. Cuplul este plasat intr-un cadru romantic ”Sara in asfintit sub lumina lunii” in preajma teilor.

Metaforele ”noaptea mea de patimi”, ”iubirea mea dintai”, ”visul meu din urma” exprima iubirea dintre cei doi indragostiti.  ”Imbatata de amor” fata il invoca pentru ultima data inca cu o deosebire ”Patrunde in codru si in gand/Norocu-mi lumineaza”. Prin metafora ”chip de lut” este reluata ideea efemeritatii omului. Tot acum se produce si despartirea definitiva intre cele doua luni a omului care traieste in ”cerul stramt” incapabil de a-si controla norocul, destinul in timp de geniul isi este suficient siesi.

Epitetele ”nemuritor si rece” exprima atitudinea de detasare si totodata atributul eternitatii pentru Luceafar.

Prin ”Luceafarul” destinul omului de geniul in raport cu iubirea si cunoasterea este marcat de neputinta de a cobori intr-o lume inferioara lui desi intentia de sacrificiu exista.

Comentariu literar – Enigma Otiliei, de George Calinescu

Comentariu literar – Enigma Otiliei, scris de George Calinescu. Cuprinde date despre autor, titlul romanului, tema tomanului si structura romanului.

George Calinescu (1899-1965), prozator, critic si istoric literar, poet, dramaturg, eseist. Se naste la Bucuresti, unde face studiile liceale. Studiaza la Facultatea de Litere din Bucuresti, iar dupa luarea licentei obtine o bursa de studii la Roma. Sta doi ani in capitala Italiei si pe baza cercetarilor facute aici publica doua lucrari documentare.

In 1936 isi ia doctoratul cu o teza despre manuscrisul eminescian ”Avatarii faraonului TI”. Ca prozator, publica in 1933 romanul ”Cartea nuntii”, o creatie de factura lirica, un exercitiu pentru trecerea la romanul obiectiv, de tipologie, balzacian, care este Enigma Otiliei (1938).

In domeniul criticii si istoriei literare debuteaza cu ”Viata lui Mihai Eminescu” (1932), una dintre cele mai bune monografii despre poet.

Din 1945 devine profesor titular la Catedra de istoria literaturii romane moderne de la Facultatea de Filozofie si Litere a Universitatii din Bucuresti.

In ultimii ani ai vietii isi reia cursurile care se bucura de o audienta imensa. Programul clasicizant din romane – in afara celor doua, interbelice, mai publica ”Bietul Ioanide” (1953) si ”Scrinul negru” (1960) – poate fi regasit atat in poezie, cat si in teatru. Neajungandu-i un singur domeniu al creatiei literare s-a avantat in toate, in unele cu stralucire.

Enigma Otiliei

Titlul romanului – Enigma Otiliei

Initial, titlul dat de autor a fost ”Parintii Otiliei” justificand tema balzaciana a paternitatii deoarece fiecare dintre personaje doreste sa devina intr-o masura mai mare sau mai mica ”parinte” pentru Otilia. La sugestia editorului romanului primeste titlul de ”Enigma Otiliei” sugerand misterul feminin al eroinei pentru Felix Simo.

Tema romanului Enigma Otiliei (George Calinescu)

Viata burgheziei bucurestene de la inceputul secolului XX-lea atrenata de dorinta de a acumula cat mai mult capital financiar.

Structura romanului

Romanul este alcatuit din 20 de capitole numerotate cu cifre romane in care actiunea se desfasoara pe doua planuri. Primul plan urmareste istoria mostenirii lui Mos Costache Giurgiuveanu, iar cel de-al doilea plan formarea tanarului Felix, fiind din acest motiv un buildugsroman.

Incipitul romanului are una dintre trasaturile prozei balzaciene prin fixarea in timp si spatiu a desfasurarii actiunii romanului. Tanarul Felix, absolvent al liceului internat din Iasi vine la Bucuresti in casa lui Mos Costache Giurgiuveanu. El ajunge intr-o seara de la inceputul lunii iunie a anului 1909 cu putin inainte de orele zece. La prima lui incercare de a intra in casa tutorelui sau, acesta primeste un raspuns scurt si evaziv: ”Nu-nu-nu stiu, nu-nu sta nimeni aici”.

Dupa ce constata ca nu a gresit numarul casei se reintoare cand este intampinat de Otilia care-l introduce in camera unde membri familiei si Pascalopol erau la un joc de table. Felix face cunostinta cu cei prezenti, insa Aglaie Tulea nu ezita sa-si exprime rautatea fata de Felix si Otilia, reprosandu-i fratelui sau ca face un azil de orfani. Scena devine un prilej pentru autor de a-si prezenta personajele.

In incapere se aflau Leonida Pascalopol, Aglaia Tulea si Simion, Aurica. In jurul averii lui Mos Costache Giurgiuveanu sunt concentrate energii ale clanului Tulea cu incercarea de a tine situatia sub control. Aglae impune militareste celorlalti cum anume sa actioneze, vazand in Otilia un pericol al pierderii averii.

Ea isi iubeste copiii in functie de realizarea matrimoniala. Olimpia, fiica cea mai mare este impreuna cu Stanica Ratiu, iar atentia ei se indreapta spre Titi, fiul cel mai mic. Aurica iese din sfera preocuparilor ei intrucat nu reuseste sa se casatoreasca desi vede in fiecare barbat un pretendent la mana ei. Ii sugereaza lui Felix sa-l mediteze pe Titi, dar urmarea sa-l apropie de Aurica.

De asemenea, ii recomanda sa-si caute de lucru in detrimentrul continuarii studiilor. Averea lui Mos Costache este insemnata, ea se compune din ce a mostenit de la mama Otiliei, din averea lui Iosif Sima, tatal lui Felix. Spatiile pe care le avea le inchiriaza pentru obtinerea veniturilor. Banii reprezentau pentru Mos Costache singura lui preocupare, de aceea modalitatile de a nu cheltui sunt dintre cele mai diverse. Din teama fara de sora lui nu o infiaza pe Otilia amanand de asemenea sa-i puna la banca o suma de bani pentru a-i asigura viitorul.

La primul atac vascular cerebral, familia Tulea se instaleaza in casa batranului fiind mai putini preocupati de starea sanatatii acestuia in comparatie cu Felix si Otilia. In discutia pe care o are cu Leonida Pascalopol, in prezenta medicului, Mos Costache isi exprima dezaprobarea fata de sora lui si intentia de a-i lasa o suma de bani Otiliei.

Cel de-al doilea atac cerebral este determinat de furtul banilor de catre Stanica Ratiu. Acesta gaseste momentul potrivit mintind-o pe Otilia ca vine Pascalopol tocmai pentru a-i oferi posibilitatea de a ramane cu batranul. Motivul invocat pentru a se retrage de catre Stanica este ca nu se simte bine si are de rezolvat probleme care tin de un proces ce urma sa fie a doua zi.

Aglae Tulea pentru inceput este preocupata de gasirea banilor si mai putin de asa-zia pregatire pentru inmormantare. Cel care castiga in aceasta competitie este Stanica Ratiu, cu banii obtinuti intra in politica despartindu-se de Olimpia si casatorindu-se cu Georgeta.

Text argumentativ despre greseala ca forma necesara in acumularea experientelor din viata

Scrieti un text argumentativ despre greseala ca forma necesara in acumularea experientelor din viata.

In procesul fiecarui om de formare a caracaterului sau a implinirii pe plan profesional isi gasesc locul greselile. Chiar daca ar fi mai bine sa invatam din greselile altora, cele savarsite de noi au un impact mult mai apasator.

Cum Ghita din nuvela ”Moara cu noroc” a lui Slavici a gresit cand s-a indepartat de familia lui fiind atras de bani si a avut de tras din greu de pe urma greselei comice, asa si noi suntem de multe ori atrasi de avere si ii neglijam pe cei din jur. Consider ca ar trebui sa echilibram balanta ce poarta pe un brat familia si pe cealalalt brat munca.

In primul rand, trebuie sa invatam din fiecare greseala, dar si din succese. Fiecare pas trebuie analizat si concluzionat. Stiu si-mi place sa cred ca greselile au fost, sunt si vor fi ceva ce te ajuta, chiar daca nu are efecte foarte placute pe moment.

In al doilea rand, putem invata din greselile celor de langa noi. Fiecare poveste de viata este importanta, atat pentru cel care a trait acea poveste, cat si pentru cel care o asculta. Daca putem invata din greselile celor din jurul nostru nu va mai trebui sa trecem si noi prin etape similare.

Auzim des povesti ale altor persoane, dar daca nu suportam noi consecintele nu invatam nimic. Acest lucru nu este tocmai potrivit. Nu trebuie sa repetam o greseala pentru a invata ceva din ea. Putem asculta parerile si sfaturile celor din jur si putem evita greselile facute de acestia. In acest mod nu va trebui sa suportam consecintele. Consecinte care nu sunt tocmai placute.

In concluzie, greseala este necesara pentru acumularea experientelor in viata. De multe ori auzim expresii precum ”uneori castigi, alteori pierzi”. Aceste expresii redau exact ideea ca trebuie sa invatam din fiecare pas gresit.

text argumentativ despre greseala

Comentariu literar: Acuarela, de Ion Minulescu

Ion Minulescu, prozator, poet, dramaturg, face parte din randul scriitorilor simbolisti. Volumele sale de poezie ”Romante pentru mai tarziu”, ”De vorba cu mine insumi” contin elemente ale sombolismului prin redarea unor localitati exotice, dorinta de evadare, iar sentimentalismul suprapune umorul si ironia peste melancolie.

Poezia ”Acuarela” face parte din volumul ”Strofele pentru faptele diverse” aparut in 1930. Sursa de inspiratie a fost reprezentata de refugiul poetului la Husi alaturi de sotia lui in anul 1916.

Tema poeziei Acuarela, de Ion Minulescu

Tema poeziei este monotonia orasului de provincie, tema valorificata de simbolisti.

Titlul poeziei este un simbol trimitand la o singura culoare ce sugereaza o singura stare sufleteasca de monotonie cauzata de ritmicitatea ploii. Din punct de vedere structural poezia este alcatuita din strofe cu numar inegal de versuri ce aminteste de poezia moderna. Laitmotivul poeziei este ploaia care prin repetabilitatea si persistenta ei aminteste de potopul biblic.

Repetitia versului ”In orasu-n care ploua de trei ori pe saptamana” exprima insistenta, continuitatea acestui fenomen. Mediul conturat este spatiul citadin, sugestive fiind cuvinte precum ”orasenii”, ”trotuarele”, ”galantare”. Ideea de monotonie de gestul facut in mod mecanic sunt sugerate prin versurile ”Orasenii pe trotuare/Par papusi automate, date jos din galantare”.

Efectul ploii este subliniat prin personificarea ”De sub vechile umbrele, ce suspina/Si se-ndoaie”. Omul simte senzorial si auditiv caderea in mod ritmit si repetat al ploii. Viata in orasul de provincie este caracterizata prin epitetele ”lenta”, ”monotona”, ”inutila” si ”absenta”. Finalul poeziei reda imaginea cuplului pusa in relatie cu gesturile mecanice, de aici si comparatiei celor doi batrani cu ”doua jucarii stricate”.

Trecerea timpului isi pune amprenta asupra omului si asupra universului. Se inregistreaza in aceste versuri prodia, ironia poetului. Poezia ”Acuarela” apartine simbolismului datorita prezentei simbolurilor ”papusi”, ”burlane”, ”jucarii”, prin muzicalitate, prin sinestezie. Sinestezia este redata prin versul ”Nu rasuna pe trotuare/Decat pasii celor care merg tinandu-se de mana”.

Acuarela, de Ion Minulescu

Caracterizarea Ruxandrei din nuvela ”Alexandru Lapusneanul”

Caracterizarea personajului secundar Ruxandra din nuvela ”Alexandru Lapusneanul” de Costache Negruzzi.

Ruxandra, personaj secundar surprins in capitolul al doilea al nuvelei ”Alexandru Lapusneanul” de Costache Negruzzi prin trasaturile dominante (delicatete, gingasie, sensibilitate) este fiica lui Petru Rares, ramasa inca din copilarie sub tutela fratilor mai mari, Ilias si Stefan. Epitetele trista si tanjitoare, ca floarea expusa arsitii Soarelui exprima suferinta pe care o traieste din cauza lui Alexandru Lapusneanul.

Frumusetea fizica este sugerata de apelativul folosit de Lapusneanul ”frumoasa mea doamna”. Scena intalnirii cu vaduva boierului o determina sa-l atentioneze pe sot ca va da socoteala pentru faptele lui: ”pentru ca cu monastirile nu se rascumpara sangele ci mai ales ispiteste si infrunti pe Dumnezeu socotind ca facand biserici il poti impaca”.

Trasaturile morale reies, in mod indirect, din vorbele si atitudinea eroinii. Fire sensibila si miloasa, ea il roaga pe domnitor sa nu mai verse sange si sa inceteze cu amorurile. Cu profunda credinta in Dumnezeu, sotia incearca sa-l convinga aducand argumente religioase si explicandu-i ca in fata divinitatii sunt importante cinstea si omenia.

In dorinta de a ocupa tronul Moldovei si ca sa-l mixture ca pretendent la mana domnitei Ruxandra, Lapusneanul ii taiase nasul lui Joldea din care cauza acesta se retrasese la manastire. Ca sa atraga simpatia poporului prin memoria ”bunului Petru Rares”, a carui domnie era inca vie, Lapusneanul ”lua el pre fiica lui” de sotie si astfel devine domnitorul Moldovei.

Mama iubitoare si sotie devotata, domnita este ingrozita de amenintarile pe care Voda le profereaza la adresa ei si a fiului lor, avand parte de inca o suferinta sfasietoare, pentru ca este silita sa aleaga intre sot si copil, asa cum o indeamna si Spancioc: ”alege intre barbati si intre fiu”.

Eroina isi trange ”cu furie copilul la san”, cere sfatul mitropolitului Teofan cu privire la decizia pe care urmeaza sa o ia si, cu binecuvantarea acestuia, accepta sa puna otrava in pahar si sa-i dea sotului sa bea.

Principalul procedeu artistic de caracterizare a doamnei Ruxandra din nuvela ”Alexandru Lapusneanul” de Costache Negruzzi ramane insa antiteza cu Lapusneanul, prin care naratorul scoate in relief blandetea si delicatetea femeii in contradictie cu sadismul si inversunarea vindicativa a domnitorului.

Paralela intre balada Monastirea Argesului si drama Mesterul Manole

”Mesterul Manole” este poem dramatic redactat in doua variante succesive in anul 1926. Piesa lui Blaga exploateaza latentele dramatice ale baladei cu subiect legendar ”Manastirea Argesului”, dar nu-i urmeaza firul epic decat partial.

Prima deosebire se impune chiar din prezentarea eroilor: ”Negru Voda” din balada este denumit numai cu apelativul ”Voda”, fiind conceput drept un prototip al conducatorului de tara care vrea sa ofere poporului sau un monument de arta si un lacar de cult inegalabil ca valoare. Chiar daca exercita o presiune psihologica asupra arhitectului, spunandu-i sa finalizeze proiectul inceput, domnitorul pierde conotatiile negative din textul baladei unde el este vazut ca un initiator trufas care vrea cu orice pret sa devina ctitorul unui edificiu unic, renumele sau sa persiste in timp.

Citeste si Portretul fizic al Mesterului Manole!

Locul zidirii in balada apare noias porcaras care ii conduce pe cei zece mesteri la acel zid blestemat. In drama, aceste personaj nu apare si nici secventa cautarii zidului. Locul este pe Arges in jos.

Visul – in balada este intriga, el aducand solutia esecului impunand conditia zidirii unei fiinte umane. In drama ”Mesterul Manole”, visul nu exista.

Sotia este jertfita: Prima femeie care vine cu bucate la cei zece mesteri este chiar sotia lui Manole, aceasta nu poate fi oprita nici de rugaciunile lui Manole. Aparitia Anei ii bucura pe ceilalti mesteri, dar il instristeaza pe Manole. La inceput, zidirea Anei este azuta ca si un joc.

In drama, Mira apare la locul zidirii, iar Manole este obligat prin juramant sa o zideasca. Intr-un moment de disperare, Manole vrea sa o scoata din zid pe sotie dar este oprit.

Dramatismul este pus in evidenta atunci cand Manole isi zareste sotia venind si nu ii ramane altceva decat sa se roage lui Dumnezeu sa o opreasca. Mai apare si in timpul zidirii. Dramatismul apare si cand este subliniata nebunia lui Manole dupa Mira.

In final, Negru-Voda ii lasa pe mesteri pe biserica sa moara. Astfel ii pedepseste pe mesteri. Se arunca cu toii, iar unde cade Manole va aparea o fantana. Manole sfarseste doborat de propriile patimi, el aruncandu-se de la inaltime pentur ca nu mai avea niciun motiv pentru a trai fara sotia lui.

Ultima noaptea de dragoste, intaia noapte de razboi – Asemanari si deosebiri intre prima si a doua carte

Romanul ”Ultima noaptea de dragoste, intaia noapte de razboi” este alcatuit din doua carti aparent distincte, asa cum titlul o sugereaza. Daca prima carte cuprinde monografia analitica a sentimentului geloziei, ca element psihic dominand in viata sufleteasca a lui Stefan Gheorghidiu, a doua carte este propriu-zis jurnalul de campanie al autorului imprumutat eroului din roman. Integrarea acestui jurnal in roman i-a schimbat caracterul de notari zilnice, documentare, iar arta sciitorului i-a dat autenticitatea unei experiente dramatice, in care eroul a dobandit intelesurile profunde ale vietii si solutiile juste ale chinurilor din constiinta lui stapanita de gelozie.

Cele doua carti se imbina intr-o unitate de compozitie de larga viziune structurala asigurata de unicitatea perspectivei narative, intr-o sudura organica in care problema primei parti se rezolva prin experiente din a doua carte, ca un triumf moral al personajului principal.

Drama individuala din pria carte devine drama colectiva in cea de-a doua carte. Romanul este istoria unei iubiri neimplinite, macinata de gelozie si care se consuma pe fondul dramatic al Primului Razboi Mondial. Stefan Gheorghidiu se casatoreste din dragoste cu Ela, colega de facultate, pe care o vede ca pe o fiinta perfecta cu care traieste la inceput o viata linistita, pana cand o mostenire neasteptata venita din partea unui unchi bogat modifica felul de viata al celor doi, provocand o schimbare radicala a destinului personajelor.

Contactul cu lumea moderna a burgheziei trezeste in Ela inclinatii frivole, determinand o instrainare ireversibila a sotilor, o confruntare a doua sensibilitati ce vor deveni doua lumi distincte. Nu se poate vorbi despre un subiect propriu-zis al romanului: drama lui Stefan Gheorghidiu se reface din amintiri, din franturi de existenta pe care memoria involuntara a eroului le recompune, cu sinceritate si luciditate analitica, intr-o expunere plina de nerv si de observatii critice. Comunicandu-si trairile direct, cu o mare intensitate, personajul incearca sa se defineasca pe sine in raport cu ceilalti, ca lumea.

Cele doua experiente fundamentale trait de eroul romanului ”Ultima noaptea de dragoste, intaia noapte de razboi” – cea erotica si cea a razboiului – sunt de fapt doua aventuri ale cunoasterii, care ii provoaca o adevarata criza de constiinta, un dezechilibru moral, furnizare de teribilele indoieli la care e supusa mintea clara a intelectualului. Dragostea este pentru Gheorghidiu o proiectie intr-un plan ideal: ”O iubire mare e mai curand un proces de autosugestie.. Trebuie timp si trebuie complicitate pentru formarea ei. De cele mai multe ori te obisnuiesti, greu la inceput, sa-ti placa femeia fara care mai tarziu nu poti trai”. Eroul face eforturi pentru a masca drama sa interioara, acestea se dovedesc inutile si nu poate intelege lipsa criteriilor valorice in aprecierea relatiilor sale cu Ela si ceilalti.

Sensibilitatea ranita a personajului principal va fi afectata si de confruntarea cu o lume a conventiilor, a compromisurilor si a inechitatii, care ii provoaca un acut sentiment al neimplinirii. Cea de-a doua experienta, a razboiului, va proiecta o alta lumina asupra dramei individuale a eroului. Acesta iese din drama incertitudinii erotice si intra intr-o experienta colectiva care ii restabileste echilibrul interior, astfel incat tragismul frontului estompeaza ranile sufletesti. Indragostitul de absolut, intelectualul pasionat de speculatiile filosofice, intra in contact cu realitatea brutala a razboiului, descoperind sensul solidaritatii, o umanitate aflata in suferinta.

Gheorghidiu nu mai este niciodata singur in partea a doua a romanului ”Ultima noaptea de dragoste, intaia noapte de razboi”, el are camarazii alaturi, cu ei comunica sau este in disputa, dar relationeaza.

Asemanarea temelor principale a celor doua carti este ca tind catre ceea ce ar putea constitui supratema textului – cunoasterea.

Cunoasterea prin iubire este, de fapt, o forma de autocunoastere, de autovalorizare si de aceea protagonistul sufera enorm cand intelege ca este inselat. Gheorghidiu sintetizeaza convingerile sale, capatate prin dureroasa experienta, inca din discutia de la popota, continuata apoi cu Oprisan: ”Orice iubire este ca un monodeism, voluntar la inceput, patologic la urma”. Acest ultim termen, amintind de sfera maladivului, explica o suma de atitudini ale protagonistului, suferinta lui peste limita suportabilului: zvarcolirea dureroasa de la Odobesti, crunta durere din noaptea absentei Elei, chinui indurat in perioada despartirii.

Razboiul este drama umanitatii reflectata in plan personal, in deruta combatantului, amenintat de spectrul mortii. Un enunt poate schimba  nenumarate destine ca in capitolul ”Ultima noapte de dragoste”, cand, in pofida convingerii generale ca s-a hotarat pacea, Dimir, inaintat acum in grad maior, anunta: ”Cu mai multa spaima decat solemnitate: – Domnilor, e razboi!”. Pentru destinul individual razboiul este un eveniment ilofic, care il moralizeaza definitiv: ”Cata vreme conduceam eu lumea, o conduceam in mod logic. Acum eram la deriva unor puteri superioare mie si nici o intamplare nu ma mai putea mira”. Acest eveniment trist este inregistrat uneori ironic, alteori cu un umor dureros, ca in prezentarea ”gropilor de lup” de pe Valea Prahovei, pe care zece porci tiganesti le-ar fi putut rama intr-o jumatate de zi, ca in episodul tiganului Vararu, incorporat mai mult in gluma.

Afectivitatea protagonistului este prezenta in ambele carti, la fel ca evolutia psihologica a acestuia. Gheorghidiu isi arata hipersensibilitatea constienta: ”Evident, ma intreb uneori daca eu nu-mi fac singur aceasta suferinta”, in secventa primei aparitii a lui Grigoriade, la Anisoara. Se remarca exigenta cu sine, lasitatea, vointa si orgoliul totodata in episodul suferintei pentru despartirea de Ela: ”Mi-era rusine, in adancul intimitatii mele, ca si cand as fi suferit de o boala rusinoasa si penibila..”. Dragostea si investitia mult prea bogata de sentimente cu Ela devenise ceva care sa-l faca vulnerabil.

Controversat in raport cu sentimentul de gelozie, Stefan marturiseste in doua contexte diferite, aspecte ale acestei torturi: ”n-am fost nici o secunda gelos, desi am suferit din cauza iubirii”, afirma eroul in deschiderea episodului Odbesti, pentru ca, in finalul capitolului urmator, sa recunoasca: ”Si mai tarziu am facut destule mutre banuitoare, am evitat gelos multe prilejuri care mi-ar fi fost dezagreabile, am tras cu urechea la multe, am spionat destule plecari in vizite ale neveste-mii [..] dar niciodata n-am avut prilejul sa fiu pana la capat nefericit”. Prea multa afectivitate si iubire il distrusese.

Razboiul dezvolta coordonate sufletesti nebanuite ale protagonistului: patriotismul modest si discret, camaradenia, solidaritatea umana, curajul intr-o curioasa combinatie cu frica. Imaginea cutremuratoare a mortii muta accentul de pe problematica iubirii, chestiune de individualitate intima, pe problematica majora a destinului maselor.

Ela apare in doua ipostaze complet diferite in cele doua carti din romanul ”Ultima noaptea de dragoste, intaia noapte de razboi”. In prima, Ela este femeia ideala, Stefan Gheorghidiu este dispus sa renunte la orice pentru ea, chiar daca dragostea ce i-o purta se nascuse din admiratie, duiosie: ”Iubesti intai din mila, din indatorire, din duiosie, iubesti pentru ca stii ca asta o face fericita”. Al doilea capitol o aduce pe Ela intr-o alta imagine. Acum ea este vauta diferit, Stefan Gheorghidiu considera lumea din care plecase ca fiind meschina, dominata de interesul pentru bani, de aici si despartirea de Ela. O priveste acum cu indiferenta ”cu care privesti un tablou”, obosit sa mai caute certitudini si sa se mai indoiasca si hotaraste sa o paraseasca ”I-am scris ca ii las absolut tot ce e in casa, de la obiecte de pret la carti…, de la lucruri personale la amintiri. Adica tot trecutul”.

Pentru Stefan Gheorghidiu, iubirea este receptata ca o experienta posibila, o forma de cunoastere, nu ca o raportare a indragostitului la fiinta iubita. El este indragostit mai degraba dintr-un orgoliu satisfacut si traieste doar iluzia iubirii, nu sentimentul ca atare, caruia nu i se abandoneaza niciodata si nici nu consimte la sacrificii in numele dragostei.

Se poate spune chiar ca pentru personajul principal iubirea este ca o problema de cunoastere, caci in aspiratia lui catre absolut nu cunoaste adevarul despre Ela, ci mentinerea propriului echilibru interior.

Ultima noaptea de dragoste intaia noapte de razboi

Simbolistica Cetatii Meka – Noapte de decemvrie

Simbolistica Cetatii Meka din poezia Noapte de decemvrie de Alexandru Macedonski.

Cetatea cereasca simbolizeaza idealul absolut al omului superior, in timp ce cetatea pamanteasca simbolizeaza telul omului comun, obisnuit.

Poetul este simbolizat de emirul dornic sa viziteze cetatea, fapt pentru care va trebui sa-si paraseasca ”rozul Belgrad”, dar si sa renunte la viata fericita de care s-ar fi bucurat in acest ”rai de aripi de vise si rai de gradini”. Aspiratia emirului de a ajunge la Meka este atotstapanitoare, dominatoare: ”Spre Meka-l rapeste credinta vointa/ Cetatea prea sfantal il cheama in ea/ Ii cere simtirea, ii cere fiinta/ Ii cere frumusetea, tot sufletu-i vrea/ Din talpti pana-n crestet ii cere fiinta”.

Odata cu el pleaca in calatoria spre cetate si omul obisnuit care alege drumul ocolitor, dar sigur. Acesta este vazut la portile Mekai pamantesti de catre emirul stors de putere care a intra pe portile Mekai ceresti: ”Sunt Meka cereasca, sunt Meka cea mare”.

Cetatea Meka

Acest material va poate ajuta la examenul de BAC, dar si pentru temele de lucru din perioada liceului. Materialul prezentat este doar o perspectiva, poate fi completat sau reinterpretat in functie de bunul plac si informatiile pe care le detineti.

Caracterizarea lui Alexandru Lapusneanu

Alexandru Lapusneanu este personajul principal al nuvelei atestat istoric surprins in cea de-a doua domnie la tronul Moldovei. Nuvela se deschide cu dialogul dintre Alexandru Lapusneanu si cei patru boieri: Motoc, Veverita, Spancioc si Stroici. Prin cuvintele lui este caracterizat indirect exprimandu-si atitudinea ferma, hotarata de a cuceri tronul Moldovei: ”Daca voi ma vrei, eu va vreu”, ”sa ma intorc mai degraba-si va intoarce Dunarea cursul indarat”.

Este un bun cunoscator al psihologiei umane intuind planul vicelean al lui Motoc atunci cand il roaga sa renunte la ostile pagane, iar daca va avea nevoie de ajutor vor interveni ei cu femeile si copiii. Daca boierii isi exprima nemultumirea fata de revenirea la tron, multimea il primeste cu bucurie si nadejde amintindu-i de prima lui domnie cand n-a avut timpul sa-si dezvaluie ”uratul caracter”.

Este razbunator fata de boierii care l-au tradat in prima domnie luand ca masura incendierea cetatilor, mai putin cea a Hotinului ca ei sa nu mai aiba posibilitatea de a completa impotriva domnitorului.

Rugamintea doamnei Ruxandra de a inceta cu omorurile il face sa reactioneze impulsiv promitandu-i un leac de frica. Lapusneanu stapaneste arta disimularii prin gesturile pe care le face (inchinarea la icoane, la racla Sf. Ioan cel Nou), dar si prin discursul tinutul in fata boierilor prin care-si cere iertare. Cruzimea este subliniata in scena construirii piramidei din capetele boierilor in functie de ranguri.

Crutat pentru o perioada scurta de timp, in conflictul principal, Alexandru Lapusneanu nu se lasa induplecat de rugamintile lui Motoc spunandu-i ca intreaga Moldova stie ceea ce a facut. Este abil politic reusind sa se razbune pe Motoc fara a incalca promisiunea. Retragerea in cetatea Hotinului este facuta cu scopul de a-i urmari indeaproape pe cei doi boieri fugari Spancioc si Stroici. In criza bolii, actioneaza violent amenintandu-si sotia si copilul: ”iar pre cateaua asta voi sa o tai in patru bucati impreuna cu tancul ei ca sa nu mai asculte sfaturile boierilor si a dusmanilor mei”.

Finalul nuvelei il surprinde pe Alexandru Lapusneanu in ipostaza victimei nevoit sa-si accepte destinul. Personajul este un erou exceptional in imprejurari exceptionale construit din lumini si umbre in antiteza cu doamna Ruxandra.

« Older posts

© 2021 La Vorbitor

Theme by Anders NorenUp ↑